Moartea misterioasă a șase figuri istorice

Ați putea crede că a muri în timp ce ești faimos înseamnă automat o moarte bine documentată care să provină dintr-o cauză evidentă, dar nimic nu poate fi mai departe de adevăr. De-a lungul istoriei, figuri notabile și-au petrecut ultimele ore în situații incerte, rumoare și suspiciune. Fie că decedatul este un împărat străvechi sau un aviator modern, un poet sau un muzician celebru, circumstanțele din jurul acestor șase morți istorice ciudate probabil nu vor putea fi niciodată pe deplin înțelese.

 

1. Napoleon Bonaparte – 5 mai 1821

Portret al lui Napoleon de Antoine-Jean Gros. Credit: Photos.com via Getty Images.

 

Aparent, sfârșitul lui Napoleon pare clar: certificatul său de deces precizează cancerul de stomac drept cauză a decesului. În ultimele săptămâni ale vieții sale în exil pe îndepărtata insulă Sfânta Elena, fostul împărat al Franței se plângea de afecțiuni de stomac, inclusiv de dureri și greață, dar Napoleon însuși a lăsat să se înțeleagă ceva mult mai întunecat decât cancerul care-l măcina. Într-un testament scris cu trei săptămâni înainte de a muri, el a spus: „Mor înainte de vremea mea, ucis de oligarhia engleză și de asasinul ei”.

În timp, au existat potențiale dovezi care să susțină teoria otrăvirii sale. În 1840, când cadavrul lui Napoleon a fost exhumat în Sfânta Elena pentru o înmormântare mai demnă la Paris, s-a descoperit corpul aflându-se într-o stare remarcabil de bună. Unii oameni de știință au teoretizat acest lucru ca fiind un efect secundar al expunerii la arsenic, despre care susțin că ar fi putut avea un efect conservant. În 1961, testele pe probe de păr ale lui Napoleon au arătat niveluri ridicate de arsenic, ducând la câteva decenii de speculații febrile despre o potențială otrăvire cu această substanță. Cu toate acestea, în 2008,  o analiză a firelor de păr luate în patru perioade diferite din viața lui Napoleon, a arătat niveluri de arsenic consistente în tot acest timp, aceleași rezultate fiind și în cazul firelor de păr luate de la fiul și soția sa.

Dacă asta face să pară că toată lumea din secolul al XIX-lea ar fi fost otrăvită încet cu arsenic, asta este pentru că, într-un fel, au fost. Pe atunci, substanțele nu trebuiau administrate cu intenție malefică pentru a intra în sistemul metabolic al cuiva. Arsenicul nu numai că a fost o componentă obișnuită a buruienilor și a otrăvii pentru șobolani, dar adesea se regăsea în componența produselor de înfrumusețare și a tonicelor medicinale. De asemenea, acesta a făcut parte dintr-un popular pigment verde folosit în realizarea picturilor, țesăturilor și tapetului, regăsindu-se inclusiv în tapetul din casa în care a murit Napoleon. Un eșantion tăiat de un vizitator în anii 1820 a supraviețuit timp de decenii într-un album și a fost testat pozitiv pentru arsenic în anii ’90 ai secolului trecut.

Pe lângă arsenic, Napoleon a fost expus la o serie de alte substanțe toxice ca parte a tratamentelor medicale. Medicii săi îi administrau tartru emetic (tartrat de potasiu de antimoniu) care este, de asemenea, otrăvitor, pentru problemele sale gastro-intestinale. Cu două zile înainte de a muri, Napoleon a primit o doză mare de calomel (clorură de mercur) ca purgativ. Mix-ul de substanțe chimice dubioase din corpul său a determinat o echipă internațională de toxicologi și patologi să concluzioneze, în anul 2004, că moartea lui Napoleon a fost un caz de „nefericire medicală”, în care medicamentele la care fusese expus, combinate cu sănătatea sa deja precară, au dus la o tulburare a ritmului inimii împăratului care, în cele din urmă, i-a produs moartea.

Cu toate aceste speculații, ideea de cancer de stomac nu a fost abandonată. În 2007, un studiu bazat pe rapoartele de autopsie și memoriile medicului lui Napoleon precum și din alte documente, a comparat descrierile leziunilor găsite în stomacul lui Napoleon în timpul autopsiei sale cu imagini moderne ale leziunilor gastrice benigne și canceroase. Lucrarea a concluzionat că leziunile împăratului mort erau cel mai probabil semne de cancer, care se răspândise în alte organe. Cancerul a fost probabil un rezultat al Helicobacter pylori, o bacterie care afectează mucoasa stomacului, la care ar fi putut contribui și alimentele conservate pe care Napoleon le-a consumat în campaniile sale militare de durată. În realitate, este foarte posibil ca o serie de factori să fi contribuit la moartea lui Napoleon, cu sau fără interferența englezilor.

2. Amelia Earhart – 2 iulie 1937 (dispărută)

Amelia Earhart este probabil cel mai bine cunoscută pentru două lucruri: a devenit prima femeie care a zburat singură peste Atlantic în 1932 și a dispărut cinci ani mai târziu.

La 2 iulie 1937, Earhart și navigatorul ei, Fred Noonan, se aflau într-una dintre ultimele și cele mai dificile etape ale încercării lor de a face un zbor în jurul lumii, o călătorie non-stop de la Lae, Noua Guinee, la Insula Howland din Pacificul de Sud, unde perechea plănuia să realimenteze înainte de a continua spre Hawaii. În jurul orei șase dimineața, în acea zi, avionul său a transmis pazei de coastă că nava Itasca a fost ancorat în Howland pentru a li se oferi îndrumare. Dar au existat probleme de comunicare: nava folosea lățimi de bandă pe care Earhart nu a putut să le primească, iar unele chei radio din echipamentele de pe Itasca au rămas fără baterii. Câteva ore, nava a transmis semnale pe care Earhart nu le-a auzit, iar mesajele temerarei aviatoare către navă erau îngrijorătoare: a menționat că rămâne fără combustibil și că nu poate vedea pământul. Până la 8:45 AM, nava și avionul pierduseră definitiv contactul.

Deși s-au realizat ample căutări aeriene și maritime de către Itasca și guvernul SUA, nici Earhart, nici Noonan, nu au mai fost auziți. Explicația oficială este că avionul Ameliei Earhart a rămas fără combustibil și s-a prăbușit în Pacific, dar, din moment ce nimeni nu este sigur unde s-a prăbușit avionul, găsirea epavei s-a dovedit dificilă. Cu toate acestea, unii cercetători cred că Earhart și Noonan ar fi putut supraviețui, pentru scurt timp ca naufragiați pe o insulă din apropiere, înainte de a ceda, în cele din urmă, circumstanțelor.

Teoria naufragiatului a avut câștig de cauză, parțial din cauza eforturilor unei organizații        non-profit – International Group for Historic Aircraft Recovery (TIGHAR). Directorul său executiv, Richard Gillespie, crede că Earhart și Noonan au ajuns pe Nikumaroro, la aproximativ 350 de mile marine la sud-est de Howland, în Republica Kiribati. Locația insulei se potrivește liniei de zbor pe care Earhart a identificat-o în ultimul ei mesaj radio, iar cercetătorii cred că au descoperit fotografii care arată trenul de aterizare în mijlocul recifelor de corali, precum și mai multe semnale care notificau autoritățile asupra necesității unor servicii de urgență. Mai multe expediții TIGHAR pe insulă au descoperit, de asemenea, fragmente de plexiglas și aluminiu care ar putea face parte din avionul lui Earhart.

Pentru a face lucrurile și mai ciudate, speculațiile nautice implică, de asemenea, un craniu și alte oase găsite pe Nikumaroro în 1940, care însă au fost pierdute de atunci. Analiza inițială a arătat că oasele aparțineau unui bărbat în vârstă, dar mai recent, TIGHAR a anunțat că o nouă analiză a descoperit că fragmentele ar aparține, mai degrabă, unei femei de aceeași înălțime ca Earhart și cel mai probabil europeană. Cu toate acestea, în 2015 cercetătorii criminaliști au pus la îndoială concluziile TIGHAR. Deoarece scheletul lipsește și este incomplet, este puțin probabil ca problema să fie rezolvată în curând. Cu toate acestea, în iulie 2019, geologul marin Robert Ballard, omul care a găsit epava Titanicului în 1985, a anunțat că va face o expediție la Nikumaroro pentru a căuta indicii atât pe insulă cât și în larg, ca parte a unui proiect special al National Geographic, numit Expediția Amelia, anunțat pentru luna octombrie 2019.

Dacă teoria naufragiului pare puțin probabilă, totuși, ea este departe de a fi cea mai bizară aflată în circulație. Unii susțin că Amalia Earhart a fost capturată de japonezi după ce avionul ei ar fi fost doborât în ​​mod deliberat și apoi a fost ținută în captivitate. O altă teorie afirmă că Amelia era o spionă angajată de administrația Roosevelt pentru a ține la curent guvernul american cu mișcările armatei japoneze din Insulele Marshall. În această versiune a evenimentelor, dispariția ei ar fi făcut parte dintr-o acoperire a guvernului SUA, iar Earhart ar fi fost eliberată în 1945, după care a trăit restul zilelor sub un nume diferit, ca bancher, în New Jersey.

 

3. Edgar Allan Poe – 7 octombrie 1849

 

În 1849, Edgar Allan Poe a dispărut timp de șase zile. Când s-a prezentat, pe 3 octombrie, lângă un pub din Baltimore, vorbea incoerent și purta costumul altcuiva. Un bun samaritean l-a observat pe Poe acționând ciudat și căutând ajutor, astfel că a ales să cheme un prieten al scriitorului la tavernă. Când prietenul acestuia a sosit, Poe deja delira și a trebuit să fie dus la spital. A rămas acolo câteva zile, cu febră și halucinații, strigând, din când în când, numele Reynolds. Când medicul curant, dr. John J. Moran, a încercat să-l întrebe pe Poe ce s-a întâmplat înainte să ajungă la tavernă, răspunsurile poetului au fost incoerente și nesatisfăcătoare, a scris mai târziu Moran. La patru zile după ce a ajuns, în mod misterios, la Baltimore, Poe a murit la fel de enigmatic.

Cauza oficială a morții lui Poe este consemnată, în unele documente, ca fiind frenita sau inflamația creierului, dar nu i s-a efectuat niciodată autopsia, iar înregistrările medicale au dispărut. Ziarele vremii au făcut legătura dintre moartea lui Poe și obiceiurile sale bahice, dar analiza post-mortem a părului său nu a arătat nicio urmă de plumb, element ce se adăuga în mod obișnuit vinului, în secolul al XIX-lea, aceasta sugerând că Poe se îndepărtase probabil de băutură spre sfârșitul vieții sale, respectându-și jurământul făcut noii sale logodnice.

Un articol din 1996, publicat în Maryland Medical Journal, a dat vina pe rabie, susținând că Poe a suferit simptome clasice ale bolii: tremurături și halucinații, comă și delir care l-au făcut neliniștit, agitat. Cu toate acestea, alte relatări au susținut ipoteza gripei, a unei tumori pe creier, a sifilisului sau a otrăvirii sale criminale de către frații logodnicei sale, care s-ar fi opus căsătoriei lor iminente.

O altă explicație se referă la un tip vicios de fraudă electorală, cunoscut sub numele de cooping. În America secolului al XIX-lea, nu era neobișnuit ca bandele să răpească bărbați și să-i forțeze să voteze de mai multe ori pentru un candidat, purtând haine diferite de fiecare dată, sub formă de deghizare. Locația în care Poe a fost găsit pe 3 octombrie dă greutate teoriei: pub-ul „Gunner’s Hall” servea atunci ca secție de votare la alegerile din 1849 pentru alegerea  Congresului. Alegătorilor de la acea vreme li se dădea inclusiv alcool, ca recompensă pentru îndeplinirea datoriei lor civice, ceea ce ar putea explica beția lui Poe. Mai mult, costumul ieftin al străinului ar fi putut fi o deghizare oferită de o bandă. Poe ar fi reacționat urât la alcool, așa că, dacă ar fi fost târât în ​​mai multe locuri de votare și hrănit cu băuturi alcoolice de fiecare dată, ca să nu mai vorbim de bătaia pe care ar fi luat-o, așa cum se proceda în cazul victimelor cooping-ului, este posibil ca această combinație să fi fost prea mult pentru el. Cu toate acestea, Societatea „Edgar Allan Poe” din Baltimore subliniază un cusur în această teorie: Poe era „destul de cunoscut în Baltimore și probabil că ar fi fost recunoscut”, chiar și îmbrăcat în hainele murdare ale altcuiva. S-ar putea să nu știm niciodată povestea completă din spatele morții lui Poe, care nu pare nepotrivită pentru „stăpânul macabrului”, așa cum mai era cunoscut marele poet.

 

4. Alexandru Cel Mare –  iunie 323 î.Hr.

Unul dintre cei mai puternici cuceritori pe care i-a cunoscut vreodată lumea, Alexandru Cel Mare a pretins că este un fiu al zeilor. Din păcate, el a fost muritor și s-a stins la câteva luni după împlinirea vârstei de 33 de ani. Boala sa terminală a început în timpul unei sărbători desfășurată în casa unui comandant militar, în vara anului 323 î.Hr., atunci când se spune că a dezvoltat febră mare și dureri abdominale. Câteva zile după aceea s-a îmbăiat, a dormit și s-a văitat, iar apoi febra s-a agravat. În a patra zi, își pierduse puterea iar în a șaptea nu mai putea să se ridice din pat. Capacitatea lui de vorbire s-a pierdut încetul cu încetul, iar când trupele sale au cerut să-l vadă, în a 10-a zi a bolii sale, el nu mai putea decât să îi urmărească cu privirea. În ziua a 11-a, Alexandru Cel Mare a murit. Se spune că atunci când îmbălsămătorii au început să îi pregătească cadavrul, după ce au fost amânați timp de șase zile, aceștia au găsit corpul curat și neatins de circumstanțele exterioare, un eveniment remarcabil, având în vedere căldura verii.

Alexandru Cel Mare a fost doar unul dintre faimoasele personaje istorice luate în considerare în cadrul Conferinței anuale clinico-patologice istorice de la Universitatea din Maryland, în cadrul căreia experții medicali se întrunesc pentru a cerceta ultimele zile din viața oamenilor celebri și cauzele decesului acestora. Philip A. Mackowiak, profesor emerit la Facultatea de Medicină a Universității din Maryland, este atât directorul conferinței din anul 1996, care a luat în considerare cazul lui Alexandru Cel Mare cât și autorul cărții Post Mortem: Rezolvarea marilor mistere medicale ale istoriei. În cartea sa, acesta explică faptul că încercările de a înțelege moartea lui Alexandru sunt complicate de faptul că nu există relatări contemporane despre evenimentele petrecute care să fi supraviețuit în timp, iar descrierile existente sunt relatări secundare, scrise cu câteva secole mai târziu. Mai mult, aceste descrieri intră în conflict. Astfel, Plutarh scria în secolele I și II d.Hr., că Alexandru nu a avut nici o durere și că alte relatări au adăugat acel simptom pentru a face moartea lui Alexandru să pară cât se poate de mișcătoare. Alte surse antice, însă, susțin că Alexandru a suferit o durere semnificativă, care a început imediat după ce a băut un pahar mare de vin, determinându-i pe unii, în special pe istoricul roman Justin, să sugereze că Alexandru a fost otrăvit.

Ce e drept, Alexandru Cel Mare și-a făcut mulți dușmani, mai ales cu celebra sa zicală „Eu sunt fiul zeilor”. Mackowiak scrie că Alexandru și-a jignit și colegii din Macedonia îmbrăcându-se ca perșii învinși, iar ultima campanie militară pe care o planifica, prin Cornul Arabiei și Africa de Nord, „trebuie să fi fost întâmpinată cu revoltă de armata sa epuizată”. Când vine vorba de acela care a îndrăznit să-l otrăvească pe marele Alexandru, Mackowiak remarcă faptul că unii îl suspectează pe Antipater, un regent macedonean ambițios, sau chiar pe filosoful Aristotel, care cândva îl îndrumase pe Alexandru Cel Mare și care se pare că se temea pentru viața sa, după ce o rudă a sa a fost implicată într-un complot de asasinarea împăratului. Încă o dată, arsenicul a fost menționat ca un posibil vinovat. Mackowiak nota despre arsenic că se știe că provoacă dureri abdominale, slăbiciune progresivă și, în unele forme, este solubil în apă și e lipsit de gust, ceea ce îl face ușor de ascuns în vin sau alimente. Cu toate acestea, febra nu este un simptom frecvent al otrăvirii cu arsenic și majoritatea istoricilor se îndoiesc că arsenicul a fost folosit ca otravă în acele vremuri.

De aceea, o boală tropicală pare mai probabilă. Potrivit lui Mackowiak, o ramură a virusului ce cauzează malaria, probabil malignă, Plasmodium falciparum, ar fi putut să-i provoace marelui conducător atât febra cât și slăbiciunea, durerile de stomac și, în cele din urmă, moartea, dar nu și pierderea vorbirii sau aspectul perfect conservat al cadavrului său. Alții au sugerat encefalita virusului West Nile, care poate produce paralizie, dar aceasta nu este de obicei fatală. În Post Mortem, Mackowiak sugerează febra tifoidă cu paralizie ascendentă ca cel mai probabil ucigaș. Înainte ca importanța apei curate și a sistemelor de canalizare sanitară să fie bine înțeleasă, febra tifoidă era un flagel, deoarece alimentele și băuturile erau adesea contaminate cu fecale care transportau Salmonella typhi, bacteriile cauzatoare de tifos. Acest patogen implică, de obicei, febră și slăbiciune în creștere treptată, dureri abdominale și alte simptome îngrozitoare, dar, în cazuri rare, este însoțită de o paralizie ascendentă care începe cu picioarele și se deplasează până la creier. Cunoscut sub numele de sindrom Guillain-Barré, acesta este aproape întotdeauna fatal atunci când se datorează tifosului. Mackowiak sugerează că, dacă Alexandru ar fi suferit de Guillain-Barré, paralizia l-ar fi făcut să-și piardă puterea de a vorbi odată ce ar fi atins centrii săi nervoși superiori. În mod îngrijorător, Mackowiak apreciază și faptul că paralizia ar fi putut provoca, de asemenea, aspectul proaspăt al cadavrului lui Alexandru întrucât este posibil să nu fi fost mort când apropiații au ajuns la el, ci doar să fi fost paralizat. În acest caz, este un lucru bun că îmbălsămatorii au întârziat.

 

5. Wolfgang Amadeus Mozart – 5 decembrie 1791

 

Să fi fost moartea lui Mozart cauzată de un cotlet de porc, de o boală cu transmitere sexuală, de otrăvirea sa de către un rival gelos sau de niciuna dintre cele de mai sus?

Compozitor renumit, primele semne ale bolii sale le-a prezentat în toamna lui 1791. Suprasolicitat, subfinanțat și deprimat, el lucra la Requiem, comandat de un binefăcător misterios în luna iulie, când a început să aibă ceea ce unii au descris drept dureri de stomac și de articulații. Până pe 20 noiembrie, a picat la pat. Corpul său a început să se umfle grav și să emită un miros urât; soția și cumnata lui i-au făcut o haină specială, cu o deschizătură în spate, astfel încât să fie mai ușor de schimbat. În seara zilei de 4 decembrie, Mozart începea să dea semne de delir. Doctorul a fost chemat și, când a sosit, acesta i-a aplicat o practică standard pentru aproape orice afecțiune de atunci, provocarea sângerării, ulterior punându-i o cataplasmă rece pe frunte. Compozitorul a căzut inconștient și a murit cu cinci minute înainte de ora unu dimineața, pe 5 decembrie 1791. Avea doar 35 de ani. Ultimele sunete pe care le-a scos au fost o încercare de a mima una dintre părțile cântate la tobă din Requiemul său neterminat.

Diagnosticul oficial a fost febră miliară acută (miliar se referă la o erupție cutanată cu pete de mărimea semințelor de mei). Dar, într-o săptămână, un ziar din Berlin a scris că Mozart ar fi putut fi otrăvit. De fapt, soția lui Mozart a spus că soțul ei se lamenta cu mai multe luni înainte de moartea sa: „Știu că trebuie să mor, cineva mi-a dat acqua toffana (un compus format din arsenic și alte toxine) și a calculat ora exactă a morții mele, pentru care au și comandat un requiem, eu pentru mine scriu asta.”

Principalul vinovat în presupusa schemă de otrăvire se spune că este compozitorul Antonio Salieri, unul dintre rivalii lui Mozart. Deși teoria s-a estompat după moartea lui Mozart, ea a reapărut cu o nouă energie în secolul al XX-lea, datorită piesei Amadeus a lui Peter Shaffer, din 1979, și a adaptării filmului din 1984. În unele versiuni ale poveștii, se spune că Salieri a comandat Requiemul el însuși, cu planuri de a-l transmite ca fiind compoziția sa, după uciderea lui Mozart. Dar Salieri a negat cu tărie orice implicare, spunând unui elev al lui Beethoven care l-a vizitat când se afla pe patul de moarte: „Vă pot asigura, pe cuvântul meu de onoare, că nu există adevăr în acel zvon absurd; știți că ar fi trebuit să-l otrăvesc pe Mozart.”.

Alții i-au acuzat pe francmasoni, care se presupune că l-au otrăvit pe Mozart, pentru că ar fi dezvăluit simbolismul lor secret în opera sa Flautul fermecat. Cu toate acestea, Mackowiak consideră că este puțin probabil să existe o implicare masonică, în parte pentru că alții implicați în punerea în scenă a Flautului fermecat au trăit zeci de ani după Mozart, dar și pentru că loja lui Mozart a organizat o ceremonie pentru el după moartea sa și i-a sprijinit financiar văduva. În plus, cele mai probabile otrăvuri utilizate în acel moment nu ar fi cauzat genul de umflături severe, generale, experimentate de Mozart, cunoscute sub numele de anasarcă.

Alții au sugerat sifilisul, pe vremea lui Mozard fiind epidemie, pentru că uneori acesta avea ca simptome febra și erupțiile cutanate. Această boală ataca rinichii și a fost tratată frecvent cu mercur, ceea ce ar fi dus la deteriorarea funcției renale a compozitorului și ar fi putut provoca anasarca. Dar Mozart era un muncitor stoic, care nu avea timp de aventuri amoroase și, din toate punctele de vedere, și-a iubit nespus de mult soția, pe Constanze. Potrivit lui Mackowiak, nu există nicio dovadă credibilă care să ateste că vreunul dintre parteneri să fi avut vreodată o aventură. Mai puțin piperată, o altă teorie susține că Mozart a fost ucis de un cotlet de porc prea puțin gătit sau, mai precis, de trichineloză. Se știe că Mozart a consumat o masă cu carne de porc cu puțin timp înainte de a se îmbolnăvi. Dar trichineloza, care provine de la parazitul Trichinella, cauzează de obicei dureri musculare, despre care Mackowiak crede că membrii familiei și-ar fi amintit și le-ar fi inclus în descrierile lor despre ultimele zile ale compozitorului.

Indiferent de boala avută, Mozart nu a fost singurul din Viena care a suferit-o. Mackowiak observă că, la acea vreme, exista un grup de cazuri similare. Un diagnostic plauzibil, susțin Mackowiak și alți cercetători, este glomerulonefrita post-streptococică, o tulburare inflamatorie a glomerulilor (o rețea de capilare din rinichi) care urmează infecției cu bacteriile Streptocococcus. Aceasta poate apărea ca parte a unei epidemii și poate provoca umflături asemenea celor suferite de Mozart. Deși, în mod normal, nu este fatală precum bacterii streptococice frecvente (de exemplu, acelea care cauzează streptococul în gât) glomerulonefrita, care urmează infecțiilor cu Streptococcus equi, și care afectează în mod normal caii și uneori vacile, poate provoca insuficiență renală și moarte la om. Oamenii se infectează adesea din consumul de lapte sau produse lactate de la vaci contaminate, ceea ce explică natura epidemiei. Insuficiența renală ar explica, de asemenea, duhoarea lui Mozart, probabil cauzată de deșeurile care se acumulaseră în sânge, transpirație și salivă atunci când rinichii nu îi mai funcționau. Din păcate, deoarece atât dosarele medicale cât și scheletul lui Mozart (cea mai mare parte, probabil) s-au pierdut, este încă o dată probabil ca o înțelegere deplină a morții lui Mozart să rămână pentru totdeauna inaccesibilă.

 

6. Christopher Marlowe –  30 mai 1593

Se spune că neconformistul, hoinarul și rătăcitorul poet, dramaturg și spion englez, Christopher „Kit” Marlowe, a fost ucis la vârsta de 29 de ani, după o zi de mâncat și băut cu niște prieteni la un restaurant al vremii. Potrivit raportului medicului legist, când a sosit momentul de a achita nota de plată, a izbucnit o luptă între Marlowe și unul dintre bărbații prezenți la masă, Ingram Frizer, discuție izbucnită din cauza plății facturii. Au fost rostite „diverse cuvinte rău intenționate” și, pe măsură ce lucrurile s-au încins, Marlowe a apucat pumnalul lui Frizer, rănindu-l de două ori la cap. Frizer l-a apucat la rândul său, înjunghiindu-l pe Marlowe peste ochi și ucigându-l instantaneu.

Aceasta a fost povestea despre moartea lui Marlowe care s-a vehiculat ani de zile, cu toate că ea a părut mult timp suspectă. De fapt, unul dintre cele mai periculoase lucruri despre Marlowe ar fi putut nu să fie spionajul, bătăile de stradă sau relațiile sale intime ci ar fi putut fi credințele sale religioase sau, mai precis, lipsa acestora. Cu puțin timp după moartea sa, fusese emis un mandat pentru arestarea lui Marlowe sub acuzația de ateism, după ce un fost coleg de cameră și prieten dramaturg a susținut, sub tortură, că hârtiile eretice găsite în propria cameră îi aparțin lui Marlowe. Unii, cum ar fi David Riggs de la Universitatea Stanford, spun că Frizer nu a fost niciodată furios pentru nicio factură, iar adevărata forță din spatele pumnalului a fost regina Elisabeta I, care era destul de deranjată de credințele sale eretice, și din acest motiv, a ordonat uciderea lui. Cei care cred în această teorie observă că Elizabeth I l-a iertat pe Frizer de toate acuzațiile, la doar o lună după moartea lui Marlowe!

V-am prezentat doar una dintre numeroasele teorii care înconjoară sfârșitul prematur al lui Marlowe. Alții spun că el a acționat împotriva a numeroși membri puternici ai lumii spionajului elizabetan. MJ Trow, autorul cărții Cine l-a ucis pe Kit Marlowe?: Un contract de ucidere în Anglia elizabetană, crede că Marlowe și-a folosit piesa lui, „Edward al II-lea” pentru a sugera că patru membri ai Consiliului privat al reginei (consilierii ei de top) erau și ei atei. Trow susține că membrii consiliului au decis să-l reducă la tăcere pe Marlowe, ordonând uciderea lui și că le-au promis prietenilor săi imunitate, la masa de la restaurant. De fapt, a declarat Trow pentru The Guardian, „toți au fost eliberați după un scurt proces și li s-au acordat titluri și poziții de avere și influență la scurt timp după aceea”.

Totuși, Frizer și prietenii săi nu sunt singurii suspectați de uciderea lui Kit. Unii cred că Sir Walter Raleigh, după ce a auzit de arestarea lui Marlowe, a devenit îngrijorat de ceea ce ar putea ieși la iveală în cadrul procesului și a ordonat să fie ucis, mai degrabă decât să fie incriminat ca asociat liber-cugetător. O altă teorie o arată cu degetul pe Audrey Walsingham, al cărei soț  îl angajase pe Marlowe și care se pare că era geloasă pe relația lor, posibil sexuală. Alții, desigur, cred că Marlowe și-a falsificat propria moarte pentru a scăpa de necazuri, apoi a continuat să scrie piese dintr-o locație sigură și să le trimită înapoi în Anglia, eventual cu ajutorul lui Walsingham. Persoana care a primit credit pentru acele noi creații? William Shakespeare, desigur! (După Bess Lovejoi, Mental Floss)

 

Sursă imagini:

1. A portrait of Napoleon by Antoine-Jean Gros. Credit: Photos.com via Getty Images.
2. Amelia Earhart with her navigator, Fred Noonan, in Brazil, on June 11, 1937, before departing for their round-the-world flight. Credit: Topical Press Agency / Getty Images.
3. Edgar Allan Poe. Credit: Photos.com via Getty Images.
4. Wolfgang Amadeus Mozart circa 1789. Credit: Hulton Archive via Getty Images.