EQUILIBRIUM [E1] – Minciună și adevăr

Abonează-te la podcastul Raiduri în Istorie dând click pe „Follow” pe platforma ta preferată:

Fii printre primii care află imediat când postăm următorul episod!
 
 
<<  Episoadele anterioare

 

[E1] – Minciună și adevăr

Podcastul Equilibrium privește lumea cu luciditate, nu se autoamăgește, prezintă toate fațetele adevărului, toată complexitatea evenimentelor pe care propagandiștii și forțele care îi manevrează vor să o ascundă sau să o deformeze prin afirmații părtinitoare. Equilibrium este un centru de greutate, o voce care devoalează ingineriile sociale și mecanismele perverse ale manipulării, clarifică concepte și ignoră interesele politice și ideologice partizane.

Sunt Alfred Vasilescu, și vă urez Bine ați venit! fraților, rockeri filosofi, idealiști incurabili, romantici însetați de adevăr, oameni buni în căutarea unui punct de sprijin, spirite libere de pretutindeni! Mi-am propus să vă ofer un podcast curajos, un podcast vizionar, un podcast de neclintit, care să vi se întipărească în minte și în suflet! Ascultați-l și dați-l mai departe! Pentru că nu seamănă cu nimic din ce ați auzit până acum!

Înainte de a începe pledoaria mea pentru echilibru și dragoste față de adevăr, aș dori să vă prezint partenerii noștrii de la Oval Green Publishing, cei care susțin acest proiect aici, la Supersonic Radio.

Oval Green Publishing este o companie cu un profil unic pe piața românească în domeniul comunicării, al consultanței de imagine și al organizării de evenimente științifice, politice, sociale, artistice și sportive, fiind lider în zona de sud-est a României. Mai multe informații puteți afla pe site-ul companiei: www.ovalgp.com.

Iar acum, haideți să ascultăm episodul de azi, referitor la o temă despre care mulți discută, dar puțini se pricep: Minciună și Adevăr.

 

Episodul 1

MINCIUNĂ ȘI ADEVĂR

Prima condiţie atunci când vorbim despre minciună trebuie să fie maxima noastră sinceritate. Altfel, orice demers va fi alterarat. Odată îndeplinit acest deziderat trebuie apoi surmontate piedici legate de plasarea termenului de minciună în context etic, al cunoașterii, al valorilor. Acest episod al podcastului nostru şi-a propus să așeze conceptul de minciună între coordonatele amintite, apelând la instrumentele de analiză ale ştiinţelor socio-umane şi ale filosofiei.

Dar de ce o dizertaţie despre minciună? Ce aduce atât de valoros disecarea acestui concept încât să justifice un efort cognitiv? Din punct de vedere al teoriei comunicării, nu cunosc o noţiune care să conecteze mai strâns teoria cunoașterii la etică şi la teoria valorilor. Pentru teoria comunicării clarificarea conceptului de minciună devine esenţială în extinderea domeniului său de interes, căci minciuna este un extraordinar de polivalent şi omniprezent instrument folosit în scopurile cele mai diverse, după cum spunea Bogdan Ficeac în celebra sa carte „Tehnici de manipulare”, adică: „în restructurarea concepţiilor, în modificarea experienţelor, în deformarea relaţiilor interpersonale, în distorsionarea proceselor imaginative, în re-crearea sistemelor de norme morale şi etice, în rescrierea istoriei, în dezvoltarea unor noi criterii de evaluare, în remodelarea sentimentelor”. Minciuna este substratul, liantul, materia primă a tuturor păcatelor omeneşti, dar şi o tehnică comunicaţională eficientă și necesară coagulării sociale. Deci, mai întâi să o cunoaștem și apoi să o evităm sau să o utilizăm, după caz!

Minciuna poate fi înţeleasă într-un sens foarte larg sau, din contră, restrâns. În sensul maximal ea poate fi înzestrată cu dimensiuni universale, prin susţinerea ipotezei că întreaga lume e o iluzie, că viaţa însăşi e o minciună, numărul termenilor asociaţi celui de minciună fiind, cel puţin pentru limba română, de o varietate uluitoare. Eu am găsit în dicționarul explicativ al limbii române o mare mulțime de termeni conectați conceptului de minciună în mod direct sau indirect: a arde (fam. fig), a broda (fig.), a drege (pop. fig.), a duce (cu preşul), a escroca, a fabrica (fig.), a fabula, a fraieri, a frige (fam. fig), a iluziuona, a încânta, a încălţa (fig.), a încornora, a linge (fig.), a momi, a pârli (fam. fig), a păcăli, a peria (fig.), a potcovi(fig.), a prăji (fam. fig), a prosti, a purta (cu vorba), a se gudura, a se strecura, a şmecheri, a tămâia (fig.), a trişa, a ţese (fig.), a urzi (fig.), a voala, acoperire, ademenire, afectare, abjecţii (a spune…), altera, amăgire, artificial, artificiu, ascundere, aşa-zis, balivernă, basm, batjocorire, bănuială, blamare, braşoavă, cabală, calomnie, camuflare, clevetire, codá, complimenta, complot, compromitere, confidenţial, conjectură, contrafacere, copiere, corupere, coţcărie, creaţie, defăimare, deformare, deghizare, degradare, denigrare, denaturare, detractor, dezonorare, discreditare, disimulare, dosire, duplicitar, escamota, ezoteric, fals, falsificare, falsitate, fantasmagorie, fantezie, fariseism, fariseu, farsă, făţărnicie, ferire, festă, ficţiune, flatare, fofilare (fig.), fraudă, furişat, gogoaşă, greşeală, halucinaţie, himeră, hoţie, hoţoman (fam.), iezuit (fig.), iluzie, infamant, imitat, impietate, impostor, inautentic, inexactitate, iniţiatic, insidios, intrigă, invenţie, ipocrizie, închipuire, încifrat, încondeiere (fam. fig.), înjosire, înşelare, întinare, legendă, linguşeală, machiavelic, maimuţăreală, malversaţie, mâncătorie, manevrare, manipulare, mânjire (fig.), mârşăvie, mascare, masluire, maşinaţie, matrapazlâc, măgulire, miraj, mirare, mistifica, murdărire (fig.), nălucire, născoceală, născocire, născocitură, năzăreală, năzărire, neadevăr, neautentic, necinstire, nefondat, neîntemeiat, nemernicie, neonestitate, nerealism, neruşinare, netrebnicie, palavră, pângărire, panglicărie, pastişare, pătare (fig.), perfidie, perversitate, pervertire, pişicher, pitire (fig.), pitulare (fig.), plăsmuire, ponegrire, potlogărie, poveste, prefăcătorie, prestidigitaţie, pretins, prezuma, profanare, pungăşire, răstălmăcire, renghi, s.f., sacrilegiu, scamatorie, scorneală, scornire, scornitură, secret, seducere, servilism, sforărie, simulare, spurcare, strâmb (fig.), strâmbătate, subterfugiu, şarlatanie, şiretenie, şnapan, tartuf, tăinuire, terfelire (fig.), tertip, ticăloşie, ticluire, tiptil, travestire, tromboane (pl. fig.), truc, turpitudine, uneltire, utopie, vedenie, vexare, viclenie, vrăjeală (arg.), zâzanie, zvon.

În accepţia minimalistă, minciuna este strict un act comunicaţional intenţionat de transmitere verbală a unor afirmaţii false în scopul înşelării receptorului. Simplu și la obiect!

Dar minciuna poate cuprinde, în sens larg, mult mai mult decât atât. Pe lângă comunicarea intenţională a falsului, forme precum tăcerea şi păstrarea secretului, rostirea jumătăţilor de adevăr, disimularea, exagerarea, minimalizarea, autoînşelarea, falsul vizual, alterarea conceptuală, dublul limbaj sau rostirea adevărului cu intenţia de a înşela, le putem considera tot atâtea fațete ale minciunii.

O viziune integratoare şi transdisciplinară supra conceptului de minciună, concept care până acum în România nu a fost abordat decât secvenţial şi conjunctural de către specialişti din diverse domenii ale ştiinţelor socio-umane (juriști, jurnaliști) sau medicale (psihologi, psihiatrii), vă poate oferi o mai bună înțelegere a acestui concept extraordinar de important, placă turnantă a oricărei tehnici de comunicare alterată intenţionat și vă poate înarma cu o mai bună înțelegere a comunicării în lumea de azi.

Studiul atent şi din unghiuri diverse al termenului de minciună cred că este extrem de util şi oportun într-o societate cu tot mai slabe repere etice, dominată de confuzii majore privind valorile, de mentalităţi alienate, de impostură ubicuă, de vastitate patologică, de paradigme anacronice şi de modele comportamentale hilare. Deschideți televizorul pe orice canal de știri din România, și în 5 minute v-ați lămurit!

În acest prim episod despre minciună, cred că pot descoperi elemente de interes atât studentul studios cât şi dascălul de etică a comunicării, atât autodidactul cu ambiţii sociale cât şi aventurierul cunoaşterii pure, atât jurnalistul cât şi juristul, atât militarul de carieră cât şi profesionistul din advertising şi PR, atât diplomatul cât şi medicul de familie, atât spionul cât şi comisul voiajor, atât actorul cât şi politicianul. Dar în primul rând podcastul meu se adresează spiritului liber şi neîngrădit de constrângeri doctrinare şi metodologice depăşite, minților setoase de cercetare onestă, critică şi fără prejudecăţi, lipsite de partipris-uri ideologice sau profesionale.

De ce cred că o temă ca aceasta este azi mai necesară ca oricând?

Este drept că specializarea a creat progresul, dar tot ea tinde astăzi să îl sugrume. S-a renunţat aproape total la vederile de ansamblu, la „mirarea filosofică” şi de aceea, de multe ori, se neglijează esenţialul.

Oamenii îşi pierd treptat capacitatea de a gândi liber, speculativ, rămân prizonierii unor capcane mentale rigide, se lasă duşi în zgarda „corectitudinii politice”, devin victime ale exceselor mediatice, sunt sufocaţi de relativismul valorilor şi aplatizaţi etic, îşi risipesc demnitatea existentei în polemici nesemnificative.

Comunicarea este comparată adesea cu sistemul circulator al organismului uman. Dar ce am şti despre sângele arterelor noastre dacă nu ne-ar interesa rolul funcţional al organelor pe care acestea le irigă, mecanismul lor de funcţionare, raţiunea lor de a fi?  Sângele ar rămâne  pentru noi doar o zeamă colorată circulând fără sens într-o reţea de tuburi de diferite dimensiuni şi consistenţe. De aceea, analiza comunicării nu trebuie să se cantoneze într-o independenţă obtuză și autosuficientă a domeniului său de cercetare, ea supunându-se transdisciplinarităţii prin însăşi natura sa corelativă.

Înainte de a vorbi despre raportul fin dintre adevăr și minciună, aș dori să îi prezint încă o dată pe partenerii noștri de la Oval Green Publishing, cei care susțin acest proiect aici, la Supersonic Radio.

Fie că vorbim despre festivaluri de anvergură, de conferințe internaționale, de gale de premiere sau de consultanță de imagine, Oval Green Publishing a adus întotdeauna succes și apreciere beneficiarilor săi. Iar rezultatele au fost de-a dreptul spectaculoase! Mai multe informații puteți afla de pe site-ul companiei: www.ovalgp.com.

Problematica conceptului de minciună nu se poate reduce doar la analiza structurii sale interne, a mecanismelor ei de motivare, formare, transmitere şi receptare. Pentru a plasa acest concept în zona sa de reală manifestare se impune să lărgim câmpul analizei într-o panoramă mai cuprinzătoare, surprinzând relaţia dintre realitatea referenţială, cunoaşterea acestei realităţi şi discursul asupra realităţii în cauză, obiect al minciunii. Jocul acestor raporturi variabile se corelează însă strâns cu viziunea diferitelor curente de gândire, cu conţinutul ideatic al succesivelor teorii despre adevăr care s-au impus de-a lungul vremii în diferitele arii geografice şi spirituale.

Iluminarea neclarităţilor privind  conceptul de minciună ne poate fi relevată prin cunoaşterea diverselor răspunsuri date de gânditori, încercându-se pe de o parte a se determina ce se poate cunoaşte în mod real şi cât din această cunoaştere poate fi transmis către noi înşine sau către un alt receptor fără a deforma realitatea, iar pe de altă parte, cum putem comunica cunoştinţele despre realitate fără a submina etica şi morala şi ce ierarhie a valorilor ne determină comportamentul atunci când comunicăm.

TEORII ALE ADEVĂRULUI ŞI CONCEPTUL DE MINCIUNĂ

Teoriile despre adevăr sunt, logic, indisolubil legate de concepţiile despre minciună şi de aceea, clarificarea sferei de cuprindere a celor dintâi devine esenţială în studiul celor din urmă.

Conform SCHNÄDELBACH, H., MARTENS, E., concepţiile despre adevăr pot fi clasificate din punct de vedere:

1. Epistemic (dacă şi numai dacă însuşirea de a fi adevărat este dependentă în vreun fel de faptul că noi considerăm acel ceva drept adevărat. Aici s-ar putea circumscrie teoriile adevărului coerenţă, teoria evidenţei sau teoria consensului).
2. Non-epistemic (în care calitatea de adevăr nu depinde de subiect, ca în majoritatea credinţelor religioase).
3. Relaţional (dacă în explicaţia conferită cuvântului “adevărat” apare o relaţie între cuvânt şi lume, ca de exemplu în teoria adevărului-corespondenţă sau în filosofia lingvistică a lui Wittgenstein).
4. Non-relaţional (în care planurile realităţii şi cuvântului sunt separate, ca în filosofiile lui Platon, Aristotel şi mai nou în teoria redundanţei la Gottlob Frege sau F.P. Ramsey şi A.N. Prior).

Din perspectivă istorică, prima teorie solidă şi completă asupra adevărului îi aparţine lui Platon (sec. IV î.Hr.). Teorii nu atât de sistematice apăruseră şi la presocratici, cum ar fi Anaxagoras, care susţinea că: „Din cauza slăbiciunii lor (a simţurilor – n.a.) nu suntem în stare să deosebim adevărul” sau la atomistul Democrit care tot în spirit agnostic spunea că: „Noi nu ştim nimic în realitate; căci adevărul e în abis”.

În a sa Teorie a Formelor (a conceptelor, am spune noi astăzi), definite ca idei universale şi generale privind principalele caracteristici ale fiecărei categorii de lucruri, Platon susţine că acele definiţii ale „formelor” trebuie utilizate însă în mod permanent, acestea fiind rodul unor convenţii colective asupra regulilor care leagă conceptele de înţelesurile lor. În Mitul Peşterii, Platon face distincţia între ceea ce gândim şi felul în care lucrurile sunt în realitate, între cunoaştere adevărată (episteme) şi opinie (dóxa).

Această linie de abordare a fost urmată, desigur purtând nuanţe şi adăugiri diverse, de către Aristotel şi alţi înţelepţi ai antichităţii, stoici şi alexandrini, transmiţându-se apoi prin gândirea creştină până la Thoma d’Aquino şi părinţii  bisericii creştine. Este de menţionat că acest mod de a vedea lumea nu a aparţinut însă exclusiv gândirii occidentale. În buddhismul târziu, mai ales în şcoala Madyamika, se opunea „adevărului adevărat” (paramartha) – apanaj al celui eliberat – un alt plan, cel al adevărului oarecare (samvriti) care era un „adevăr al greşelii” – blestem al celui neeliberat.

În Perioada Scolastică a gândirii medievale (sec. IX – XIV) problematica adevărului a fost aprig disputată în cadrul celebrei „certe a universaliilor” între adepţii curentului realist (Ioan Scotus Eriugena – sec. IX şi Anselm din Canterburry – sec. XI) şi  cei ai curentului nominalist (al cărui ilustru reprezentant a fost William Ockham – sec. XIV) dar şi prin articularea unor concepţii intermediare precum „realismul moderat” al lui Thoma d’Aquino sau „conceptualismul” lui Abelard. Nominaliştii susţineau „teoria dublului adevăr”, care considera dogmele ca fiind adevărate pentru credinţă dar exterioare obiectului de studiu  al raţiunii. Acest „scepticism teologic” decădea raţiunea din orice competenţă în domeniul adevărului absolut, „universaliile” (ideile generale) nefiind decât nume (semne) ale acestui adevăr, transferate de către om fenomenelor realităţii şi nu constituiau realitatea propriu-zisă aşa cum susţineau „realiştii”. Consecinţa gnoseologică a unei asemenea abordări a fost empirismul englez.

Încă de la stoici a început să se contureze o altă teorie, cea a adevărului coerenţă, conform căreia adevărul este asigurat de corectitudinea procesului raţional şi de coerenţa logică a conceptelor, judecăţilor şi raţionamentelor cu care operează intelectul şi în care singurul adevăr absolut este „întregul”. Aceste idei au fost dezvoltate şi fundamentate ulterior de către filosofi precum Spinoza, Leibniz sau Hegel.

La jumătatea sec. XVIII, David Hume şi apoi pragmatiştii americani în frunte cu William James au subliniat rolul experienţei în identificarea adevărului, faptul că o aserţiune este considerată adevărată dacă se dovedeşte cea mai avantajoasă pentru om pe termen lung. Apariţia pragmatismului (şi apoi a utilitarismului) poate fi considerată punctul de cotitură privind concepţiile etice prin afirmarea unui concurent redutabil al moralei creştine despre bine şi rău, teleologismul, centrat pe om, pe nevoile şi aspiraţiile sale profane, în spirit iluminist.

Vă reamintesc că de vreo zece minute vă vorbesc despre adevăr, dar, de fapt, vă vorbesc despre minciună! Dacă nu ați observat!

Tot la jumătatea sec. al XVIII-lea este de remarcat şi impactul teoriei gnoseologice a lui George Berkeley, conform căreia însăşi existenţa realităţii este substituită de către o semiotică a realităţii gândirii, demarcaţia adevărat-fals făcându-se strict la nivel subiectiv. Adică, fiecare decide pentru el ce e adevărat. Convenabil, nu?

Epoca contemporană a adus noi viziuni asupra posibilităţii omului de a cunoaşte cu adevărat lumea. Din perspectivă protestantă, Dietrich Bonhoeffer aserta că adevărul este „comunicare eficientă” existentă în mijlocul unei „comunităţi de căutători ai adevărului” care însă nu pot ajunge niciodată la deplinătatea sa, care este Dumnezeu. La mijlocul secolului XX, mai țineți minte, de la școală? Lucian Blaga susţinea că Marele Anonim îşi protejează misterul făcând adevărul ultim de necunoscut pentru oameni.

Toate aceste străduinţe teoretice multimilenare de a afla dacă, şi în ce măsură, adevărul există şi poate fi cunoscut şi transmis, au încercat stabilirea unor repere ferme (diferite de la teorie la teorie), care să facă posibilă cunoaşterea lumii şi transmiterea de informaţii valide asupra ei generaţiilor următoare.

Aceste repere au fost însă dizolvate în postmodernism de Paul Feyerabend şi al său „anything goes”, (țineți minte expresia asta care a dinamitat lumea de azi!) care relativiza în mod absolut adevărul (deci şi minciuna), tot ce enunţă omul nefiind decât o credinţă, iar cunoştinţa nefiind considerată decât o credinţă care întruneşte un consens mai larg. Acum „Nu există adevăr absolut!” a devenit „Nu există adevăr!”, iar acum s-a ajuns să se susțină epoca postadevăr! În locul logicilor binare s-au dezvoltat logici polivalente care admit între adevăr şi fals două, trei sau o infinitate de valori intermediare. „Adevărul tinde să devină consensual, pe când individul este închis în propria sa monadă comunicaţională”, spunea Mircea Malița iar „valorile sunt incompatibile şi nu au instanţe superioare de arbitraj” de unde și acest zgomot de fond asurzitor din mass media de azi, în care nimeni nu mai ascultă pe nimeni și toți insistă că ei și numai ei dețin adevărul, atât adevărul cât şi etica pe care o fundamentează devenind noţiuni fluide, care se metamorfozează în funcţie de interesele pragmatice de moment ale civilizaţiei, grupurilor sau indivizilor (mari puteri, partide, lideri).

Conceptul de minciună se manifestă, într-o primă etapă, ca o limită a cunoaşterii umane asupra realităţii şi stabilirea caracterului aserţiunilor ca fiind adevărat sau fals (având drept rezultat eroarea) în cadrul triadei realitate – reprezentare – discurs. Căci, avem de-a face aici cu stucturarea a două tipuri de relaţii de natură cognitivă: prima privind adevărul sau falsitatea raportului dintre realitate şi cunoaşterea sa, iar a doua surprinzând caracterul veridic sau mincinos al relaţiei dintre cunoaşterea realităţii şi discursul enunţat (sau nu) asupra ei. Se evidenţiază astfel faptul că minciuna  nu este totuna cu eroarea, căci pe când eroarea se opune realităţii, minciuna se opune adevărului! Iar între adevăr şi realitate există o sumedenie de opinii care afirmă sau nu, posibilitatea inserării unei echivalenţe. Theofil  SIMENSCHY, în Dicţionarul înţelepciunii. Cugetări antice şi moderne spune că Goethe încerca soluţionarea acestei probleme astfel: „Este pe atât de sigur pe atât de ciudat, că adevărul şi eroarea provin din acelaşi izvor; de aceea adesea nu trebuie să se vatăme eroarea, pentru că se vatămă în acelaşi timp adevărul”.

Se poate astfel susţine că orice încercare de a simplifica complexitatea realului duce inevitabil la eroare în gândire, după cum orice încercare de schematizare a reprezentărilor mentale în discurs, duce la denaturarea informaţiei comunicate. Deci, cu cât ești mai ignorant, mai needucat, poți percepe mai eronat realitatea și poți comunica mai denaturat informația. Sub aceeaşi logică, adevărul există încorporat în realitate, pe când neadevărul şi minciuna sunt subsecvente şi tributare imaginarului, iar, deoarece imaginaţia se bazează pe limbaj, şi una dintre caracteristicile elementare ale limbajului este arbitrariul, rezultă că pe când adevărul este unic, minciuna subzistă într-o infinitate de nuanţe, de moduri şi configuraţii.

A descrie spre exemplu un trandafir, nu va fi niciodată ca şi când l-ai vedea, deoarece atunci când descrii obiectul depăşeşti temporalitatea, modificând întâmplătorul, schimbând imaginile, trădând fidelitatea observaţiei, făcând digresiuni, într-o tentativă de re-creare a lumii care are ceva irepetabil. Cel descris va fi un trandafir-minciună pe care ulterior îl asociem unei amintiri. Pe de altă parte, în mintea noastră stau cuvinte identice cu cele ce se află în dicţionare, dar dispuse într-o anumită ordine, nu cea alfabetică, ci una particulară, emotivă. Descriind trandafirul ele vin şi se grupează în funcţie de experienţele subiective trecute sau de context. Filosofia orientală ne învaţă că, în fond, orice povestire, orice teorie, orice propoziţie alcătuită din cuvinte conţine elemente de fals, cel puţin în raport cu experienţa directă, care rămâne unică şi irepetabilă. Scriitorii de haiku japonezi, aşa-numiţii, „haijin” urmăresc prin sistemul lor a reduce la minimum distanţa dintre descriere si realitatea descrisă. În cele 17 silabe cuprinse în 3 versuri este o permanentă căutare a sincerităţii. Şi deoarece se interpun dificultăţi suplimentare în păstratrea adevărului prin înţelesurile a două limbi diferite, se ajunge adesea, conform celebrului dicton: „Traduttore, tradittore!”, ca haikuurile japoneze să fie foarte greu de tradus în alte limbi.

O sumă de erori rezultă şi din confuzia care se face în procesul observaţiei şi comunicării între planurile de înţeles, între diferitele categorii de adevăruri, precum şi prin „superficialitatea şi graba în determinarea faptului (s.a.)”. A determina un fapt este adesea mai dificil decât a-l explica, uneori faptul fiind creat în lumina explicaţiei subiective dorite, alteori el fiind neglijat în lipsa unei explicaţii dezirabile. „Întâlnim explicaţii convingătoare, frumoase, cu referinţă la fenomene sau procese dovedite mai târziu inexistente. Şi invers: mintea (…) adesea refuză să admită faptul pentru care nu găseşte explicaţie”.

Analiza diferitelor categorii de adevăruri, a raportului dintre adevăr şi fals şi dintre eroare şi realitate, deşi ne clarifică un anumit palier al cunoașterii, prin subîntinderea unor noţiuni precum: neînţelegere, necunoaştere, denaturare, descriere, imaginaţie, totuşi nu soluţionează două aspecte ale actului comunicaţional:

1. noţiunea de intenţie a comunicatorului, definitorie pentru a distinge conceptul de minciună de celelalte concepte care conduc la o aceeaşi finalitate şi anume: degradarea şi falsificarea adevărului comunicat în mesaj;
2. dacă norma etică permite un asemenea procedeu comunicaţional, în ce condiţii şi cu ce consecinţe.

Rezolvarea chestiunilor de mai sus, dintr-o dublă perspectivă, teologică şi filosofică, va fi dezvoltată în episodul următor, unde vor fi înfăţişate principalele teorii despre bine și rău, sub stindardul cărora omenirea şi-a reglat atitudinile şi comportamentele morale.

Veți avea mari surprize!