EQUILIBRIUM [E2] – Minciuna între bine și rău

Abonează-te la podcastul Equilibrium dând click pe „Follow” pe platforma ta preferată:

Fii printre primii care află imediat când postăm următorul episod!
 
 
<<  Episoadele anterioare

 

[E2] – Minciuna între bine și rău

Sunt Alfred Vasilescu, și vă urez Bine ați revenit! fraților, rockeri filosofi, idealiști incurabili, romantici însetați de adevăr, oameni buni în căutarea unui punct de sprijin, spirite libere de pretutindeni! Mi-am propus să vă ofer un podcast curajos, un podcast vizionar, un podcast de neclintit, care să vi se întipărească în minte și în suflet! Ascultați-l și dați-l mai departe! Pentru că nu seamănă cu nimic din ce ați auzit până acum!

Înainte de a începe pledoaria mea pentru echilibru și dragoste față de adevăr, aș dori să vă prezint partenerii noștrii de la Oval Green Publishing, cei care susțin acest proiect aici, la Supersonic Radio.
Oval Green Publishing este o companie cu un profil unic pe piața românească în domeniul comunicării, al consultanței de imagine și al organizării de evenimente științifice, politice, sociale, artistice și sportive, fiind lider în zona de sud-est a României. Mai multe informații puteți afla pe site-ul companiei: www.ovalgp.com.

Iar acum, haideți să ascultăm episodul de azi, referitor la o temă despre care mulți discută, dar puțini se pricep: Minciuna între Bine și Rău.

După ce, în prima parte v-am prezentat principalele teorii ale adevărului şi, implicit, ale conceptului de minciună, îngăduiți-mi ca, în al doilea episod, să trec în revistă principalele teorii etice care au analizat minciuna, din perspectiva corectitudinii morale a folosirii ei (modelul deontologic) și din cea a scopului care ar putea-o justifica, în anumite situații (modelul teleologic, de la telos, care în limba greacă înseamnă țel, scop. Deci, a nu se confunda cu cuvântul „teologic”, care vine de la theós „zeu” și înseamnă „învățătura lui Dumnezeu” sau a zeilor, în sens larg).

MODELUL DEONTOLOGIC

Numit şi modelul legalist sau juridic, el înţelege etica ca pe o teorie a datoriei. Din punctul de vedere al conceperii sursei legislaţiei morale care îl originează, acest model are mai multe variante:
– Teoria poruncii divine, în care autoritatea legislaţiei morale este raţiunea lui Dumnezeu. Fundamentul acestei teorii îl constituie preceptele biblice puse în operă de către creştinismul occidental;
– Teoria etică a lui Kant, conform căreia autoritatea legislaţiei morale este raţiunea umană însăşi, la temelia ei aflându-se „voinţa bună”;
– Teoria contractualistă, în care autoritatea legislaţiei morale rezidă în voinţa politică consensuală a oamenilor de a organiza o societate care să se îndepărteze de „starea lor naturală” inevoluată. Această teorie, alcătuită de către J.J. Rousseau a fost împărtăşită şi de alţi raţionalişti ai vremii. Deci, sursa morală este fie Biblia, fie rațiunea umană, fie voința societății.
Voi ce credeți? Să le luăm pe rând, ca să vă convingeți!

Perspectiva religioasă
Să începem cu perspectiva religioasă, și nu cu oricare, ci cu cea iudaică şi cea creştină asupra minciunii, fiindcă ele au un trunchi comun, cuvântul Scripturii, al Vechiului Testament. Acesta este limpede în ceea ce priveşte comportamentul moral al omului şi păcatul capital pe care îl reprezintă minciuna.

Tablele legilor, pe care Dumnezeu i le-a dat lui Moise pe muntele Sinai, conţin între cele 10 porunci şi porunca a 9-a: „Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău!” (Exodul 20:16). Cu toate că unii exegeţi ar putea interpreta într-o manieră particulară această poruncă, în sensul că, deşi Dumnezeu a interzis „mărturia mincinoasă împotriva aproapelui”, el nu a proscris şi mărturia mincinoasă în favoarea aproapelui, totuşi hermeneutica, adică interpretarea biblică denotă că a 9-a poruncă cere sinceritate, respingerea duplicităţii, simulării şi ipocriziei, interzice minciuna, calomnia, suspiciunile nefondate. Minciuna apare astfel ca neadevăr şi constă în a spune falsul cu intenţia de a înşela, ea fiind întotdeauna ilicită, un păcat capital.

Mai mult, cele Zece Porunci sunt completate prin Cartea Legii, scrisă cu cerneală de Moise însuşi, şi care interzice :
a. Să minţi sau să juri strâmb (Leviticul 6 : 3-8);
b. Să juri cu uşurinţă / nesăbuit (Leviticul 5 : 4);
c. Să răspândeşti zvonuri false (Exodul 23 : 1);
d. Să te uneşti cu mulţimea ca să faci rău şi ca să aduci mărturie falsă (Exodul 23 : 2);
şi prevede:
e. Pedeapsa martorului fals, a mărturiei mincinoase (Deuteronom 19 : 18-21).

Minciuna nu este privită ca un păcat izolat, ci ca un element unitar al ansamblului de păcate din Decalog, consecinţele utilizării ei fiind la fel de grave ca şi încălcarea oricărei alte porunci, căci: „Cine păzeşte toată legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate!” (Iacov 2 : 10-11), de fărădelege (1 Ioan 3 : 4), (Galateni 3 : 10).

Mai mult, chiar şi respectarea cu sfinţenie a tuturor poruncilor din Decalog nu garantează mântuirea, dacă această sfinţenie nu este însoţită de credinţa în Iisus Hristos ci se rezumă strict la respectarea Legii: citez: „… am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 3 : 10).

Minciuna este privită negativ atât în Psalmi: „Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de a spune înşelăciuni!” (Psalm 34 : 13), în proverbe: „buzele mincinoase sunt urâte Domnului” (Proverbe 19 : 22), ca de altfel în tot cuprinsul Vechiului Testament.

Conform Cuvântului Scripturii, originea minciunii, „tatăl” ei, este însuşi diavolul, ea neavând de a face sub nici o formă cu Dumnezeu. Astfel, conform Evrei 6 : 18 „Este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă” iar în Ioan 14 : 6, Iisus mărturisește: „Eu sunt adevărul!” Dacă aşa stau lucrurile, atunci minciuna trebuie să fi venit din altă parte. Oare de unde? Ați ghicit, nu? De la Necuratul, de la Aghiuță, de la Diavol sau cum vreți să îi spuneți. Astfel, primele minciuni ale Satanei se găsesc în Cap. 3 din Geneza. Aici, el concepe trei afirmaţii, primele două mincinoase:
– Adam şi Eva nu vor muri dacă vor mânca din rodul Pomului Cunoaşterii (versetul 4);
– Dacă vor face acest lucru ei vor deveni ca Dumnezeu (versetul 5);
iar a treia, prin care nu spunea un neadevăr, ci aducea adevărul divin într-o lumină şi interpretare false, deoarece ca urmare a actului lor, ştiinţa răului a nimicit în om viziunea despre bine:
– Dacă vor muşca din fructul oprit, ochii lor se vor deschide şi vor cunoaşte binele şi răul (versetul 5).

În Biblie, minciuna apare sub multiple forme:
a. O persoană invizibilă. (Creştinii nu trebuie să se jure că spun adevărul; „felul vostru de vorbire să fie „Da, da : Nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău” (Matei 5 : 37), (Iacov 5 : 12).
b. O afirmaţie ireală.
c. Un Duh. („Trebuie să fii atent şi la duhul din care vorbesc oamenii care-ţi citează din biblie” (Ioan 16 : !3)).
d. Un Comportament. („Vor fi lăsaţi afară toţi cei care iubesc şi vorbesc minciuna; poarta se va deschide numai oamenilor care iubesc dreptatea” (Apocalipsa 22 : 14-15) şi „Cel ce se dă la înşelăciune nu va locui în casa mea; cel ce spune minciuni nu va sta înaintea mea” (Psalmi 101 : 7) iar referitor la comunicarea nonverbală: „Omul de nimic, omul nelegiuit, umblă cu neadevărul în gură, clipeşte din ochi, dă din picior şi face semne cu degetele” (Proverbe 6: 12-14). În definitiv, Iuda l-a vândut pe Domnul Iisus cu o sărutare. Aparent gestul era un semn al dragostei dar, în ascuns, sărutul era semnul trădării!)
e. O Idee. („Manifestarea tipică a duhului minciunii este viziunea falsă despre viitor” (Cf. 1 Împăraţi 22: 19-23).
f. Un Sistem (imperiul Satanei fiind sistemul minciunii) (Diavolul „oridecâte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8 : 44).).

După cum transpare din întreaga Sfântă Scriptură, Dumnezeu este foarte sever în problema minciunii, a comportamentului etic. Universul creat de el este moral şi este aşezat pe adevăr. Noul Testament întăreşte porunca lui Dumnezeu împotriva minciunii: „Dar acum lăsaţi-vă de toate acestea: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbe ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui” (Coloseni 3 : 8-9).

Minciuna îi distruge în primul rând pe cei care o practică, ea fiind pentru caracter ce este rugina pentru fier şi mana pentru viţa de vie. Ea este în acelaşi timp, datorită faptului că Dumnezeu le-a dat oamenilor liberul arbitru, atât o alegere cât şi un viciu. Şi ca orice viciu se dezvoltă zi după zi. Cu minciuna nu trebuie glumit (nu trebuie încercate nici măcar exagerările, minciunile de convenienţă, aşa-zisele minciuni „albe”) „după cum nu este bine să glumim cu focul sau cu otrava” (Cf. Simion Shrock, Introducere în Teologie).

Biblia oferă însă şi soluţiile de a scăpa de minciună: astfel, apărarea cea mai eficientă împotriva minciunii ar fi ungerea cu mir (cf. 1 Ioan 2 : 18-23), precum şi rugăciunea „Doamne, scapă-mi sufletul de buza mincinoasă, de limba înşelătoare!” (Psalmi 120 : 2).

Cu o asemenea bază dogmatică extrem de fermă, concepţia deontologistă s-a dezvoltat aproape nealterată în sânul Bisericii creştine până în zorii evului mediu, atunci când gânditorii ei de forţă au început să filosofeze din interiorul instituţiei, încercând clarificări axiologice, valorice. În acest stadiu au apărut înţelepţi precum Sfântul Augustin care în a sa La Menzogna (Minciuna), pe lângă consolidarea poziţiei consacrate a Bisericii referitoare la minciună, adică:
– definirea ei ca mărturie falsă (12 : 20);
– clasificarea minciunilor în 8 tipuri distincte (14 : 25);
– identificarea situaţiilor „problematice” în care totuşi nu se poate minţi;
interoghează retoric şi asupra unor situaţii aflate în penumbra. Auziți ce întrebare interesantă pune Sf. Augustin: „Cine minte? Cel ce spune un fals cu intenţia de a nu minţi sau cel ce spune un adevăr cu intenţia de a minţi?” (3: 4).

Mai mult, Sf. Augustin, cel care spunea: „La bocca che mente uccide l’anima!” (Gura care minte ucide inima!), identifică şi câteva situaţii speciale în care minciuna ar fi permisă, deschizând drumul unor concesii morale care însă în nici un caz nu îl împing spre teleologism (adică, scopul scuză mijloacele). Astfel:
– nu este păcat a minţi pentru a evita profanarea corpului (9 : 15) și
– se poate minţi când trebuie să asculţi de părinţi, căci altfel s-ar săvârşi un păcat şi mai mare (18 : 36-37).

Acest filon ideatic de „împăcare cu lumea” a evoluat treptat contopindu-se cu influenţe laice emanate de către filosofia iluministă (fără o influenţă cauzală directă). Biserica Catolică a căutat permanent soluţii pentru a menţine standardul etic al dogmei cât mai aproape de efectele conflictelor valorilor lumești, pentru a se putea implica administrativ şi politic într-o lume tot mai autonomă (cel puţin în comportament, dacă nu în idealuri) faţă de preceptele Sfintelor Scripturi. Soluţiile găsite şi oferite de păstorii instituţiei, clerului şi enoriaşilor, pentru a evita păcatul minciunii, s-au cristalizat în timp în două soluţii (mai degrabă o tehnică şi un principiu) şi anume:
– utilizarea dublului limbaj, a limbajului voalat, a răspunsului cu subînţeles, atunci când situaţia o impune, și
– aplicarea dreptului de posesie a adevărului asupra celor care nu au calitatea să îl ştie , adică a dreptului de a avea secrete.

Din rădăcina creştină a deontologismului a crescut în timp o tulpină raţionalistă, filosofică, pe care s-au sprijinit noile construcţii etice ale „Pomului Cunoaşterii” omeneşti.

Perspectiva celorlalte religii majore asupra minciunii
Imperativul nealterării adevărului pare să nu fi fost un atribut exclusiv al creştinismului, ci un metaconcept comun tuturor religiilor mai vechi sau mai noi, indiferent de aria geografică de manifestare. Religiile tuturor culturilor afirmă aproape la unison că a spune adevărul este absolut bine şi că minciuna este absolut greşită şi deci condamnabilă.

Astfel, textele hinduse blamau capacitatea minciunii de a oculta realitatea: „Un sacrificiu este ascuns de o minciună” iar cele babiloniene dezaprobau vorbele mincinoase. Buddhismul echivala comunicarea falsului cu ascunderea faptei reprobabile, indicând şi traseul sumbru al mincinosului: „Un vorbitor de lucruri false va ajunge în purgatoriu, şi iarăşi unul care făcând o greşeală spune: Eu nu am făcut-o! Amândoi oameni cu fapte josnice, vor deveni egali în lumea cealaltă”.

Brahmanismul extrapola viciul minciunii ca liant al tuturor celorlalte nelegiuiri: „toate lucrurile sunt determinate de cuvânt; cuvântul este rădăcina lor şi de la cuvânt decurg ele. De aceea, acela care este necinstit în vorbire e necinstit în toate” (se spune în Legile lui Manu), iar hinduismul afirmă cu limpezimea cristalului, în Mahabharata: „Nu există virtute mai presus de adevăr, nici păcat mai mare ca minciuna”.

Minciuna era pusă de către jainişti (o altă religie apărută pe subcontinental indian) pe seama impulsurilor sufleteşti: „Falsitatea implică facerea unui jurământ fals de către cineva care este distrus de pasiuni intense” iar sikhismul (religie din India și Pakistan) sublinia efectul de bumerang al minciunii asupra emiţătorului ei: „înşelăciunea în comerţ sau folosirea minciunii duce la păreri de rău”.

Cele două mari religii chineze, taoismul şi confucianismul s-au pronunţat şi ele răspicat, taoismul, imperativ: „Nu spune cu gura ce inima ta neagă!” iar confucianismul, dubitativ: „Nu pot să văd ce poate face un om ale cărui cuvinte nu pot fi crezute. Cum poate fi făcut un car să meargă dacă nu are jug, sau o trăsură dacă nu are hăţuri?” (Confucius, Analecte 2: 22).

Vocea islamului pare chiar mai compactă şi mai plină de miez: „Sunt trei caracteristici ale unui ipocrit: când vorbeşte minte, când face o promisiune, trişează şi când este crezut, trădează” (în Hadith of Muslim).

Și Africa Neagră a produs perlele ei de înţelepciune referitoare la minciună şi la zădărnicia ei:
„Minciuna nu înseamnă că unul nu poate fi bogat;
Trădarea nu înseamnă că nu poţi trăi până la bătrâneţe;
Dar aceasta este ziua morţii
Care pe toate le zădărniceşte” (Proverb Yoruba).

Un caz special îl constitue filosofia Greciei Antice, ai cărei zei prefăcuţi, meschini, individioşi, războinici, răzbunători şi bineînţeles mincinoşi au dus, prin văditul lor antropomorfism (adică înfățișarea lor omenească) la plăsmuirea unor modele morale extrem de permisive şi la construcţii etice într-o paletă foarte diversă conceptual.

Homer, în Iliada, se exprima tranşant: „îl urăsc ca pe porţile lui Hades pe acel om care spune un lucru şi ascunde altul în inima sa”. Sophocle, credea şi el în neta superioritate a adevărului (cel puţin temporală): „Nici o minciună nu ajunge să îmbătrânească”, spunea el în Acris. Totuşi, zdobitoarea majoritate a gânditorilor antici greci au ales calea teleologismului, propagând această opţiune cu rezultate remarcabile şi în Imperiul Roman politeist (adică având o multitudine de zeități, aflate adesea în conflict).

Perspectiva deontologismului filosofic
Nu doar religia s-a referit la problematica minciunii și a consecințelor ei morale, ci și filosofia. După cum se cunoaşte, termenul deontologie a fost introdus relativ târziu în circuitul ideatic al filosofiei de către Jeremy Bentham, fiind aplicat apoi retroactiv tuturor teoriilor etice centrate pe conceptele de datorie şi normă.

Cele mai remarcabile contribuţii deontologiste în filosofiile preiluministe au aparţinut danezului Søren Kirkegaard şi celebrului, controversatului, filosof german Friedrich Nietzsche. Nietzsche a susţinut cu putere o teorie deontologică a eticii, care îşi are sursa în voinţa individului, deţinător al criteriului binelui şi răului, un bine care îl împinge la autodepăşirea sinelui şi un rău care împiedică acest proces evolutiv către prototipul zarathustrian (sau Zoroastrism, veche religie iraniană, idealizată de filosof).

Binele şi răul trebuind să se depăşească dinamic, de unde rezultă că nu există valori etern valabile, statice, ci doar un model circular, aflat la baza tuturor teoriilor etice.

Voinţa, intenţionalitatea, nu sunt bune în sine, ci doar prin definirea corectă şi atingerea scopului suprem: Supraomul. Astfel, Nietzsche desfiinţează atât teleologismul lui Platon, cu al său spirit pur şi bine existent „în sine”, cât şi creştinismul deontologist, privit ca „Platonism pentru popor” care propagă o morală a sclavului, a turmei, a omului comun. În morala nietzscheană, aflată „dincolo de bine şi de rău”, toate mijloacele sunt permise, dacă individului excepţional, ce tinde către Supraom, îi sunt de folos. Nu vă miră că această teorie a stat, mai târziu, la baza ideologiei Naziste, nu-i așa?

Odată cu apariţia raţionalismului, antropologia şi etica au devenit legate inseparabil, explozia teoretică înregistrându-se însă în epoca iluministă, prin strălucitul ei reprezentant, Immanuel Kant. Omul intra în scenă ca protagonist!

Fundamentul sistemului etic kantian se articulează în jurul unui concept central, cel al imperativului categoric, care are caracter absolut, fiind totodată înscris în natura umană. Legile morale nu pot fi astfel sub nici o formă încălcate. Sursa moralităţii este „voinţa bună” (intenţia – n.a.) şi nu consecinţele faptelor efectuate.

Atunci când se referă la moralitatea minciunii, Kant îi aplică, bineînţeles, criteriul imperativului categoric, afirmând valoarea individualului şi faptul că minciuna este greşită pentru că afectează atât individualitatea umană, dar şi umanitatea în ansamblu. Kant distinge între minciună şi neadevăr (care poate fi neintenţionat) căci a spune un neadevăr este ca şi când ai ataca un om dându-i posibilitatea să se apere, dar minciuna e ca o otravă pe care i-o pui în mâncare şi de care nu se poate feri.

Kant accepta rostirea minciunii în câteva situaţii, cum ar fi aceea în care subiectul este forţat să mărturisească un lucru care îl prejudiciază în mod inutil (principiu preluat ulterior şi nuanţat în Amendamentul 1 al Constituţiei Statelor Unite) sau când emiţătorului i se solicită să spună lucruri neplăcute despre cineva chiar de către respectivul.

Intransigenţa morală de extracţie raţionalistă a lui Kant şi a emulilor săi a continuat în forme şi cu argumente aproape nemodificate până la „cotitura lingvistică” a lui Ludwig Wittgenstein (prima sa perioadă) atunci când etica s-a cantonat la limbaj şi structura sa. Discursul deontologic actual este dus înainte de către John Rawls şi Jürgen Habermas, prin analiza lor asupra eticii drepturilor şi a îndatoririlor. Avem de-a face cu dezvoltarea unei etici pragmatice, relativiste, care (la Habermas) transformă un „principiu monologic” într-unul „dialogic”, rezultat al experienţei comunicaţionale, adică transferă cumva responsabilitatea minciunii de la emițător către actul de comunicare.

Alți gânditori ai filosofiei a limbajului, ca Richard Rorty sau Jacques Derida, sunt şi ei necruţători în privinţa minciunii, respingând înşelăciunea şi ridiculizând autoînşelarea.

Înainte de a vorbi despre interpretarea minciunii în celălalt mare grup de teorii, cele teleologiste, subordonate principiului „scopul scuză mijloacele”, aș dori să îi prezint încă o dată pe partenerii noștri de la Oval Green Publishing, cei care susțin acest proiect aici, la Supersonic Radio.
Fie că vorbim despre festivaluri de anvergură, de conferințe internaționale, de gale de premiere sau de consultanță de imagine, Oval Green Publishing a adus întotdeauna succes și apreciere beneficiarilor săi. Iar rezultatele au fost de-a dreptul spectaculoase! Mai multe informații puteți afla de pe site-ul companiei: www.ovalgp.com.

TEORIILE TELEOLOGICE ALE MINCIUNII
Teoriile teleologice reprezintă celălalt filon etic major al gândirii umanităţii, având o tradiţie şi o forţă cel puţin egale cu ale opţiunii deontologiste. Modelul teleologic înţelege etica ca pe o „artă” (o ştiinţă) practică, asemeni medicinei să spunem, şi aşează în prim planul opţiunilor comportamentale umane valorile, întruchipate de scopurile bune şi dezirabile.

În funcţie de criteriul valorii supreme alese ca scop, teoriile teleologiste s-ar putea clasifica în:
a. Teoriile eudemoniste (de la termenul grecesc eudemonie, care înseamnă fericire) – și care consideră plăcerea valoarea ultimă la care omul ar trebui să se raporteze. (dintre acestea aș enumera: hedonismul, epicureismul, epicureismul estetic al lui Shaftesbury, eudemonismul transcendent) Unii dintre voi, probabil se recunosc în teoria asta, nu-i așa? Problema este că eudemonismul este clădit, în mare parte, pe egoism, ca mod de viață.
b. Teoriile virtuţii – centrate pe felul în care trebuie construite caracterele morale ale oamenilor şi pe scopurile definitorii ale unei vieţi fericite (după Platon și Aristotel).
c. Teoriile utilitariste (utilitarismul, pragmatismul) – care subordonează morala intereselor omeneşti individuale sau de grup ca în filosofiile morale ale lui Thomas Hobbes, Paul D’Holbach, Jeremy Bentham (cu a sa „aritmetică morală”) sau John Stuart Mill.
d. Teoriile perfecţioniste – care situează perfecţiunea la zenitul eticii (ca la Wilhelm Windelband).
Ca și celălalt mare grup de teorii, cele deontologiste, și cele care teleologiste au în spate un filon religios, nu doar unul filosofic.

Perspectiva teleologismului religios
Dacă în covârşitoarea majoritate a marilor religii ale lumii minciuna este considerată un păcat capital, care nu îşi găseşte justificarea sub nici un chip conform prescripţiilor legilor divine (decât poate, arareori, avându-se ca ţel preîntâmpinarea unui păcat mai mare), în credinţa islamică lucrurile par a sta diferit. Moralitatea minciunii se prezintă ca una dintre cele mai confuze aspecte ale mahomedanismului, creând impresia că o persoană poate fi caracterizată ca sinceră sau mincinoasă doar în funcţie de etica situaţională, de conjunctura în care aceasta se găseşte.

Categoric, islamul nu tolerează două categorii de minciuni:
a) minciunile despre Allah;
b) minciunile despre Mahomed;
Pe de altă parte este admisă cu largheţe o gamă de minciuni cum ar fi:
a) minciuna spusă în bătălie pentru a aduce reconcilierea între tabere sau între soţ şi soţie! Tot un fel de război, nu?;
b) minciuna spusă pentru a-ţi salva propria viaţă;
c) minciuna rostită pentru a câştiga pacea şi înţelegerea;
d) minciuna pronunţată pentru a influenţa o femeie (şi a face false promisiuni soţiei);
e) minciuna formulată cu ocazia unei călătorii sau expediţii, pentru a păstra secretul asupra desfăşurării acesteia (în Hishami, p. 392; Katib al Wachidi, p. 133½) ;
f) minciuna necesară atingerii unui scop permis de credinţă.

Perspectiva filosofiei asupra minciunii justificate situational
Oamenii mint. Dintodeauna. Şi parcă mint din ce în ce mai mult. Părinţii exagerează în faţa copiilor, copiii îşi mint părinţii şi profesorii, adulţii se înşeală în relaţiile interpersonale şi profesionale, cercetătorii ascund fapte faţă de subiecţii experimentelor lor pentru a nu influenţa rezultatele cercetării, poliţiştii „sub acoperire” păcălesc vigilenţa infractorilor, avocaţii induc în eroare Curtea în interesul clienţilor lor, militarii dezinformează pe câmpul de luptă, serviciile secrete manipulează informaţiile clasificate departe de ochii cetăţenilor, medicii îşi mint bolnavii aflaţi în fază terminală, statisticile se măsluiesc, mass-media îşi structurează agenda în funcţie de propriile interese, se minte pe piaţa economică, în tranzacţii, în negocieri, în diplomaţie, în advertising, în Relațiile Publice.

Desigur, trebuie să existe o explicaţie a acestui fenomen generalizat şi deja banalizat, o justificare a înşelăciunii şi minciunii în faţa legilor morale şi divine. Explicaţia au produs-o gânditorii eticieni teleologişti, cei care au decretat minciuna ca fiind doar un instrument, un mijloc, a cărui întrebuinţare este permisă atunci când se urmăreşte îndeplinirea unui anumit scop, atingerea unei anumite valori morale prestabilită ca supremă.

Rar se va susţine că minciuna este categoric bună, ci doar că, deşi este rău să minţi, totuşi, uneori, este necesar şi chiar lăudabil, în situaţii cum ar fi:
– evitarea producerii răului faţă de noi înşine sau faţă de ceilalţi;
– producerea de avantaje pentru alţii;
– promovarea (încurajarea) corectitudinii şi justiţiei;
– protejarea adevărului contraatacând o altă minciună;
– asumarea minciunii ca o convenţie socială, ca o „parte a jocului”.

Valoarea stabilită de către filosofi ca fiind supremă, ca fiind suficient de importantă pentru a-şi subordona chiar şi mijloace imorale de atingere a ei, precum minciuna şi înşelătoria, diferă însă de la un gânditor la altul. Vom examina în continuare mai îndeaproape cele mai importante concepţii ale teleologismului etic, aducând în prim-plan atât pe creatorii lor cât şi valorile pe care acestea se sprijină.

Teoriile teleologice ale virtuţii
Părintele spiritual al acestei direcţii de gândire este indiscutabil Socrate, cel pentru care dialectica ideilor (philosophia) era în fapt identică cu dialectica acţiunilor (morala), ordinea noţiunilor plasând mai binele înaintea răului şi binele general înaintea binelui particular. Această ştiinţă transpusă în domeniul acţiunii devenea virtute. Scopul suprem care ar fi justificat şi utilizarea unei soluţii mincinoase putea fi deci însuşirea ştiinţei binelui.

Posteritatea lui Socrate în domeniul moral este reprezentată de Şcoala cinică (sec.V – III, î.Hr.) prin Antistene, Crates sau Diogene din Sinope. Aceştia defineau fericirea ca scop fundamental al vieţii, care consta din cultivarea virtuţii, sprijinită pe raţiune, adică pe învăţare. Virtutea supremă era considerată „atypia” (lipsa de iluzii asupra vieţii), iar Binele Suprem era libertatea interioară care se putea deţine prin eliberarea de nevoi, adică prin abstinenţă absolută, în spiritul libertăţii naturale.

Platon, ca şi Socrate, considera că a comite binele este o chestiune de cunoaştere a sa şi nu una de voinţă. Practica binelui este posesia virtuţii (areté), identificată cu ştiinţa raţională despre Bine. Platon distinge între virtutea adevărată, cea care prin utilizarea liberei voinţe a omului duce la mântuire şi la eliberarea sufletului de corp, şi virtutea cotidiană în ale cărei cadre omul schimbă plăcere pe plăcere, durere pe durere, teamă pentru teamă. Platon apăra „nobila minciună” pusă în slujba cunoaşterii virtuţii adevărate, dar în acelaşi timp o deplângea pe cea din urmă. Nu la fel se raportau însă la minciună toate categoriile sociale. Spune Platon, în Republica: „Cei care conduc cetatea trebuie, mai mult ca oricare alţii, să mintă, fie din cauza duşmanilor, fie din cauza cetăţenilor, spre folosul cetăţii. Toţi ceilalţi însă nu trebuie să se apuce de aşa ceva”.

La prima vedere morala aristotelică poate părea una a pragmatismului îngust, odată ce el substituie binele în sine platonician, imposibil de realizat de către om, cu binele concret, având ca măsură eficacitatea, scopul suprem al acţiunilor umane. Totuşi, Aristotel este promotorul unor virtuţi superioare, concepute ca un act de voinţă „proiectat, preconceput şi liber”, şi definite drept „calea de mijloc între extreme (prea mult şi prea puţin)”. Morala individuală şi cea socială sunt distincte, prima fiind contemplativă (realizabilă cu adevărat doar în fiinţa divină) sau practică (având ca scop supunerea colectivităţilor umane în slujba virtuţilor contemplative) iar cea de-a doua bazându-se pe virtuţi sociale precum prietenia (filantropia) şi dreptatea.

Teoriile teleologice eudemoniste
Plăcerea ca valoare ultimă. Acesta ar fi pe scurt miezul teoriilor etice eudemoniste. Variabilele apar atunci când se pune problema definirii plăcerii, a conţinutului ei carnal, senzorial, estetic sau spiritual, a concreteţii desfătării.
Descendenţi tot din posteritatea imediată a lui Socrate, Aristip din Cirene, Theodoros sau Hegesias, au inaugurat în filosofia greacă morala cirenaică, aşa-numita orientare hedonistă care proclama fericirea ca scop suprem al vieţii omeneşti, dar obţinută nu prin asceză (cum susţineau cinicii) ci tocmai prin cultivarea plăcerii (hedoné, în greacă). Ei nu recunoşteau instanţe obiective ce ar fi putut să ordoneze, să călăuzească viaţa morală a omului şi afirmau caracterul pur subiectiv al senzaţiilor interioare identificate de către fiecare individ. Deşi această morală „relaxată” permitea uzitarea minciunii pentru atingerea plăcerii, totuşi se promova (cel puţin de către Aristip) ideea unei plăceri stăpânite de om şi nu a omului stăpânit de plăcere.

Continuatorul eticii hedoniste a fost Epicur (341-270 î.Hr.), al cărui nume, devenit substantiv comun (sub forma epicurean) desemnează, în urma unor deformări de expunere şi înţelegere succesive, mai ales din partea opticii simţului comun, amatorul de distracţie şi plăceri, desfrânatul imoral. În sensul original epicureic însă, plăcerea se definea prin absenţa neplăcerii sau prin amintirea plăcerilor din trecut şi de aceea acţiunile prezente trebuiau întreprinse cu gândul că ele ar putea constitui în viitor un motiv de bucurie şi plăcere sau dimpotrivă, de suferinţă şi durere.

Odată cu apariţia şi răspândirea creştinismului, teoriile eudemoniste au intrat în declin, fiind repudiate de către oficialităţi şi de „cerberii” moralităţii bisericeşti. Oamenii au continuat însă să mintă şi să înşele, dovedind că aceste teorii sunt foarte dragi şi apropiate naturii umane.

Epoca contemporană, postmodernismul, au ridicat hedonismul la rang de lege, cenzura comportamentală şi comunicaţională devenind minimală. Individualismul, cu varianta sa „săracă” şi despiritualizată, egotismul, au potenţat teorii care pe lângă faptul că proclamau plăcerea şi binele personal ca scop suprem al societăţii, impunând în consecinţă o cultură de consum, împingeau şi mai departe limita acceptabilităţii mijloacelor folosite pentru atingerea acestui scop, relativizau toate valorile clasice cunoscute făcându-le de nerecunoscut şi chiar pulverizându-le, ca în cazul nihilismului. Totuşi, eudemoniştii defineau clar plăcerea supremă pe care o vizau ca valoare şi ca scop ultim, pe când pluralismul sau vidul axiologic postmodernist potenţează conflictul valorilor şi, sprijinindu-se pe tradiţia utilitarist-instrumentalist-pragmatică, alungă orice exigenţă de stabilitate, fiind prin aceasta eminamente diferit.

Mișcările contemporane neomarxiste, de tip Antifa, Black Lives Matter, cele pentru care istoria începe cu ele și toate valorile trecutului nu înseamnă nimic, de unde și răsturnarea statuilor lui Cristofor Columb sau Abraham Lincoln, exploatează acest tip de hedonism, de egotism social, în care plăcerea se obține prin distrugere și prin răspândirea terorii revoluționare, ca excitație a puterii străzii și ca beție a libertății absolute, inclusiv în fața constrângerilor morale sau legale.

Teoriile utilitariste
Atât utilitarismul cât şi pragmatismul sunt focalizate pe evaluarea acţiunii morale din perspectiva consecinţelor ei în ceea ce priveşte promovarea fericirii umane înţeleasă ca plăcere, obţinută cu un efort minim şi consumând resurse cât mai puţine, atât la nivel individual cât, mai ales, pe palierul interesului social.
Ideea interesului public, a raţiunii de stat care îngăduia recurgerea la mijloace necinstite pentru atingerea scopurilor politice, apare încă de la Niccolo Machiavelli (începutul sec. al XVI-lea) care îşi sfătuia Principele direct: ”…trebuie să ştii să-ţi ascunzi în tot felul această natură de vulpe.”. Utilizarea minciunii ca instrument de lucru acceptabil din punct de vedere moral este susţinută în prima jumătate a secolului al XVII-lea şi de către cardinalii francezi Richelieu şi Mazarin.

Cam în aceeaşi perioadă, empiriştii englezi combăteau morala sprijinită pe raţiune, cea care eventual ne-ar putea ajuta la alegerea mijloacelor, dar nu ar putea fi niciodată un motiv de acţiune în sine. Scara valorilor morale se stabilea strict în funcţie de plăcerea sau neplăcerea pe care ne-o produceau faptele celorlalţi. Consecutiv, sentimentul moral nu ar avea sens decât într-o societate dată. De aici rezultă că acele virtuţi care nu aduc nici un folos posesorului lor şi nici societăţii nu pot fi considerate ca raţionale, valoarea purtărilor omeneşti fiind aşadar judecată după rezultate, după efectele lor, al căror drum ni-l indică numai sentimente cum ar fi simpatia.

„Ecuaţia utilitaristă: binele = fericire = plăcere (respectiv bucurie) = utilitate obţinută prin acţiunea omenească este fundamentul tuturor teoriilor utilitariste, oricât de diferite ar fi ele în rest”. Utilitarismul a fost definit în 1861 de către John Stuart Mill, fiind apoi dezvoltat conceptual de către Jeremy Bentham, care de pe poziţii teleologiste a încercat determinarea utilităţii unei acţiuni în mod aritmetic, prin cuantificarea intensităţii, duratei, certitudinii, apropierii, consecinţelor potenţiale, purităţii şi extensiei fericirii unei acţiuni, scăzând din suma acestora suma valorilor estimate ale nefericirii. Desigur, atâta timp cât rezultatul rămânea pozitiv se deducea că se putea minţi fără grave consecinţe morale. Deci, tocmai v-am prezentat formula fericirii! Calculați la școală, și vedeți ce rezultat ați obținut!

Dacă utilitariştii clasici (Bentham, Mill ş.a.) au fost „utilitarişti ai acţiunii”, reprezentanţii actuali ai curentului tind către un „utilitarism al regulilor” potrivit căruia maximul de atins în ceea ce priveşte binele nu poate fi determinat pe baza consecinţelor acţiunilor singulare, ci pe baza regulilor cărora le pot fi subsumate acţiunile. Cu alte cuvinte, o minciună izolată nu are relevanţă etică, dar un tip de minciună care produce efecte nedorite poate fi pus la index. „Utilitarismul extrem” jonglează cu reguli cazuale pe când „utilitarismul moderat” tinde spre formularea unor reguli derivate din consecinţele faptelor.

Contribuţii importante la etica utilitaristă au mai adus Richard B. Brandt, care a încercat instituirea teoretică a unui „cod moral ideal”, John Rawls, care la mijlocul anilor ’80 fundamenta teoria despre bine pe baza unei teorii a dreptăţii, precum şi cercetători ca Charles Taylor, Alasdair MacIntyre, Martha Nussbaum (de extracţie neoaristotelică) sau psihosociologi precum Bella de Paulo. Şi dacă utilitarismul etic moderat a produs reverberaţii pozitive în concertul teleologismului etic, rămâne de discutat în ce măsură teoriile utilitariste radicale şi pragmatismul extrem care îl exprimă nu sunt doar nişte alibiuri ale decadenței morale, opţiuni degrevante de responsabilităţi individuale şi obârşie a comportamentelor sociale discreţionare. Căci, la urma urmei, totul poate fi subordonat plăcerii omeneşti, până şi Dumnezeu devenind o minciună supremă cu utilitate socială (în viziunea materialist – dialectică marxistă).

Un alt argument care implică divinitatea în trasarea graniţelor utilităţii minciunii este următorul: dacă Dumnezeu a creat lumea, iar în lumea animală (care nu este dotată cu liber arbitru) camuflajul şi înşelăciunea reprezintă forme obişnuite de obţinere a supravieţuirii, de prezervare a vieţii, nu înseamnă aceasta că Dumnezeu le arată limpede oamenilor că asemenea mijloace sunt permise şi chiar necesare şi în viaţa socială? De reflectat!

Oricum ar fi, totul este să nu se atingă limitele absurde ale utilităţii, care să se metamorfozeze imperceptibil în opusul său. Lumea de azi se pare că a luat-o pe acest drum!

Teoriile teleologice axiologiste
Dacă eudemonismul, teoriile virtuţii sau utilitarismul stabileau un scop final, o valoare unică, care îşi subordona atitudinile şi comportamentele umane, totuşi nu se poate ignora că alegerea acestei valori unice ordonatoare este determinată de un act al preferării, respectiv al respingerii altor valori, sub imperiul unui formalism etic, poate de natură subiectivă.

Nicolai Hartmann insista şi el, în Etica sa, pe devoalarea actului intenţional al valorizării, iar Hans Reiner, în Bine şi Rău, detecta răul moral în faptul că oamenii acţionează împotriva cerinţelor impuse de valori cu semnificaţie obiectivă, binele constând în producerea de consecinţe în acord cu respectivele valori, nu cu altele.

Există cazuri în care realitatea oricărei valori este negată, ca în etica marxistă, care recuză nevoia proletariatului de a conştientiza noţiunile de bine şi de rău, în condiţiile egalităţii comuniste perfecte între membrii societăţii, eliberaţi de orice constrângeri cetăţeneşti, religioase şi filosofice. Abstracţiile axiologice nu sunt relevante pentru o lume a materiei şi nu a ideilor.

Acest cameleonism moral a făcut posibilă deviaţia demiseculară comunistă a secolului XX, care a purtat fără repere (sau cu repere etice capricioase, deci inutile) o jumătate a omenirii, spre nicăieri.

Karl Otto-Apel şi Jürgen Habermas privesc, în schimb, binele ca pe o calitate iraţională a voinţei. Dacă valorile care determină etica comportamentală sunt negate sau se diluează într-un relativism exagerat (ceea ce, deşi nu înseamnă acelaşi lucru, duce în definitiv la acelaşi rezultat, la vidul moral şi la anarhism social), dificultăţi de altă natură apar prin conflictul valorilor în lupta lor pentru hegemonia sistemului etic (şi nu este vorba aici despre un personalism axiologic ieftin ci despre un fenomen real, frecvent în istorie! Adică, e OK, așezăm deasupra noastră, ca un far călăuzitor, o valoare unică, să spunem pe aceea de Bine. Dar de ce aceasta și nu alta, spre exemplu pe cea de Adevăr, sau de Frumos?). Această multiplicitate nu este capabilă să întemeieze un criteriu moral normativ unic, ci doar să propună efemer o valoare sau alta ca fiind ultimă, în funcţie de o serie de variabile, de factori politici, statistici, de autoritate, temporali, culturali, subiectivi şi chiar aleatori.

Hans Jonas a încercat o găsire a „numitorului comun”, o întemeiere ontologică, a binelui şi a răului, a valorilor în existenţă, după modelul fenomenologic heideggerian, însă practica a arătat că lupta valorilor este indiferentă la asemenea încercări ordonatoare.

Dar să vedeți cam ce valori se luptă permanent pentru supremație:
Allport şi Vernon identificau şase tipuri de valori:
1. Teoretice
2. Economice
3. Estetice
4. Sociale
5. Politice
6. Religioase.

Având următoarele şase proprietăţi:
a. Sunt credinţe generale despre ţeluri dezirabile.
b. Implică binele şi răul, dar sunt deasupra lor.
c. Transcend atitudinile, dar le influenţează forma.
d. Furnizează standarde pentru evaluarea acţiunilor, justificarea opţiunilor, planificarea comportamentelor, pentru a decide între alternative şi a le prezenta în faţa altora.
e. Sunt organizate în ierarhii care variază în timp pentru fiecare persoană.
f. Sistemele de valori diferă funcţie de persoană, grup şi cultură.

De aici putem extrage următoarele consecinţe logice:
1. Deşi ierarhizate individual, grupal sau societal, tipurile de valori se pot suprapune neidentic la nivelul de organizare imediat superior. Adică, ce e bun în satul tău s-ar putea să nu se mai potrivească când te duci la oraș! Altă viață, alt ritm, alte priorități!

2. Suprapunerea ierarhiilor de valori poate duce la conflict sau blocaj etic. Observați marea bătălie care se duce azi în lume între progresiștii neomarxiști și tradiționaliștii naționaliști!

3. Subordonate unor valori diferite, binele şi răul pot dobândi accepţiuni diferite, chiar contrare. Adică ce e considerat bine într-un loc, să fie perceput ca fiind rău, prin prisma altor valori. Menționez doar că unor triburi amazoniene li se părea normal canibalismul!

4. Conflictul valorilor generează forme atitudinale centrate pe conformism şi sublimarea atitudinii corespunzătoare valorii dominate. Spune acum într-o clasă de maneliști că îți place Bach și că ce ascultă ei e subcultură, și să vezi cum, brusc, nu doar că devii bătaia de joc a tuturor, dar rămâi și fără prieteni!

5. Valori diferite conduc la standarde comportamentale diferite. Vezi de ce românii nu vor trăi niciodată ca occidentalii, iar nobilii, niciodată ca iobagii!

6. Variaţia temporală a ierarhiilor valorice personale face posibilă autoînşelarea. Adică, în copilărie ai vrut să te faci șofer pe mașina de gunoi, dar nu ți-a ieșit și ai ajuns medic! Ce s-a întâmplat? În timp, valorile tale s-au schimbat!

7. Acelaşi sistem de valori aplicat unor culturi diferite provoacă răspunsuri diferite. Asta nu au înțeles americanii când au încercat să transfere standardele lor democratice în culturile tribale din Orientul Mijlociu! Și a fost un eșec răsunător!

Aşa se explică apariţia unor conflicte axiologice, a dilemelor morale, atât în comunicarea intrapersonală, cât şi în cea interpersonală sau de masă.
Björn Nyberg s-a oprit cu analiza asupra unora dintre aceste antagonisme etice, cum ar fi: adevăr versus compasiune; valori morale intriseci versus instrumentale; public versus privat; ce este legitim sau nu în ascunderea adevărului și a formulat o serie de întrebări. Vi le ofer ca subiect de reflecție:
– Minciuna poate fi considerată concomitent un păcat individual dar şi o virtute socială?
– Dacă doi subiecţi care comunică între ei au fiecare adevărul lui, conflictele care rezultă sunt rodul aceleiaşi valori etice percepută de pe paliere diferite de înţelegere şi ambii au dreptate sau valorile lor etice diferă, sunt distincte şi ireconciliabile?
– Dacă avem de ales între a deconspira o victimă (pentru a spune adevărul-n.a.), a lăsa-o în voia lui Dumnezeu (cu scopul de a nu minţi) sau a o acoperi minţind, de ce să nu alegem a minţi şi a-l lăsa pe Dumnezeu să ierte această minciună?
– De ce să alegem datoria în locul dragostei?
– De ce să ne sacrificăm fericirea personală pe altarul tradiţiei grupului din care facem parte?
– Dacă între Legea divină şi Legea laică intervine un conflict, de partea cui ne plasăm? A se vedea interdicția autorităților române de a permite pelerinajul credincioșilor ortodocși la Iași, la moaștele Sfintei Parascheva, din rațiuni ce țin de pandemie!

Răspunsul la toate aceste întrebări, ca şi la multe altele, iscate la fiecare graniţă între două valori aflate în conflict, trebuie dat în funcţie de o decizie etică individuală, dar pentru aceasta este necesară mai întâi existenţa la nivelul conştiinţei fiecăruia a unei distincţii etice clarificatoare.

După cum am văzut, eticile deontologiste stabilesc ca valoare centrală Adevărul, iar eticile teleologiste se subordonează conceptului de Bine. Din acest motiv, primele nu sunt permeabile la minciună, pe când ultimele o admit, cu amendamentul că noţiunea de Bine poate fi „umplută” cu diferitele accepţiuni ale binelui.

Aș mai vrea să vă spun că etica comunicării este considerată cea mai importantă ramură a eticii aplicate, ea integrând tot ce înseamnă aspect comunicaţional în cadrul celorlalte etici profesionale (etica afacerilor, etica medicală, etica juridică, etica militară, etica jurnalistică ş.a.) şi având, în plus, şi subiectele ei cu dinamică proprie. În mod necesar pentru etica comunicării, minciuna (cu varianta ei, înşelăciunea) este cel mai important subiect. Acesta este conceptul care face diferenţa între moral şi imoral la nivel de mijloace şi în funcţie de care se trasează frontiera dintre bine şi rău la nivel de scopuri.

Cam atât pentru astăzi. În episodul următor vom vorbi despre un caz particular de dilemmă etică şi, în acelaşi timp, un paradox logic: Paradoxul Mincinosului și despre una din cele mai dăunătoare forme de minciună, cea din domeniul conceptelor. Ca fundament în educație, ca angajare ideologică și ca pervertire a adevărului istoric.

Va fi ceva de groază!