RAIDURI ÎN ISTORIE [E3] – Despre Romania, daci,…. în istoria Imperiului Bizantin
Marius Adrian Nicoară 23 aprilie 2021
Abonează-te la podcastul Raiduri în Istorie dând click pe „Follow” pe platforma ta preferată:
Fii printre primii care află imediat când postăm următorul episod!
[E3] – Despre Romania, daci, romani, străromâni, valahi, vlahi și români în istoria Imperiului Bizantin
facem un raid în fascinanta noastră istorie pentru a aduce în atenţia dumneavoastră informaţii cu privire la relaţiile Imperiului Bizantin cu romanitatea sud şi nord dunăreană, şi cum ne fac acestea să ne mândrim cu numele de Romania/România, şi înaintaşii noştri daci, romani, vlahi, valahi, străromâni sau români.
I.DE LA ROMA PĂGÂNĂ LA ROMA CREŞTINĂ (între anii 330 – 630 d. Hr.)
Noua Romă, aşa cum se autointitula Bizanţul, a fost continuatorea Romei Cezarilor. Timp de 11 secole, statul şi civilizaţia Constantinopolului a manifestat o originalitate perenă în raport cu imperiul pe care îl continua. Continuitatea este vectorizată de numele statului: împărăţia romanilor, suveranii se numeau basilei ai romanilor, locuitorilor Noii Rome se numeau romani. Chiar şi străinii îi numeau romani pe cetăţenii ei, Imperatores Romanorum pe împăraţii acestora iar statul lor se numea Imperium Romanum sau Romania.
Romania era termenul de origine populară, apărut în secolul 4, la populaţia de limbă latină din statul roman şi preluat de autorii bizantini, care defineşte realitatea teritorială a statului roman şi, mai târziu, bizantin. Popoarele occidentale, şi mai ales, italienii numeau prin acest termen statul bizantin şi, între 1204 – 1261, Imperiul latin de Constantinopol. De la această noţiune îşi trag numele şi unele provincii stăpânite cândva de bizantini. Acesta este cazul provinciei italiene Romagna cu capitala la Ravenna, care cuprinde teritoriul exarhatului bizantin cu centrul în acelaşi oraş, al sultanatului selgiucid de Rum, creat în Asia Mică bizantină în secolul 11, ori al provinciei Rumelia, organizată de otomani în teritoriile balcanice, cucerite de la imperiu.
Basileus era asimilat la origine regelui, şefului, suveranului, iar în textele greceşti de după August, împăraţii Romei, Justinian şi succesorii săi, care au introdus ca limbă de cancelarie greaca în locul latinei, se va menţine şi vechiul titlu împerial roman imperator, augustus, caesar, dar Heraclius abandonează în anul 629 titulatura oficială, şi ia titlul de basileus pe care l-a preluat de la învinsul lui, marele rege persan, titlu care din acest moment însemna împărat prin excelenţă, pentru conducătorii străini fiind folosite termenii de rex sau arheon. Mai târziu, bizantinii folosesc termenul de basileus şi pentru suveranii străini, dar făcând o distincţie netă între basileul roman care este unic, şi un simplu basileus, titlu pe care – l consideră, mai degrabă o uzurpare a titlului de împărt.
Dar Noua Romă a preluat nu numai numele ci şi aspiraţiile la dominaţia universală şi valorile civilizatiei Romei. În centru a fost fixată ideea universalităţii imperiului creştin din care decurgea idealul de unitate şi civilizaţie pe care l-a propus celorlaltor popoare nu neapărat din realitatea geografică a timpului. Aşadar programul de expansiune al acestuia a vizat valorile sale politice, juridice, culturale şi religioase. Regăsim ca valori fundamentale pacea romană (cultura greacă şi ideea politică romană) la care Constantin cel Mare a dăugat creştinismul devenit pivotul păcii creştine. Cultura greacă, ideea politică a Romei şi credinţa în Hristos, au constituit valorile fundamentale ale civilizatiei europene. Paul Valery observa că Bizanţul este primul stat cu adevărat european din istorie.
Revenind la începuturi, subliniem opera inaugurată de ideile lui Eusebiu din Cezareea, doctrina teologiei imperiale, conform căruia imperiul este emanaţia divinităţii şi are pe pământ misiunea providenţială de a supune toate popoarele universului şi a le impune credinţa lui Hristos. Astfel puterea împăratului era de origine divină situându-se deasupra oamenilor el fiind egalul apostolilor, legislator şi apărător al bisericii şi credinţei ortodoxe.
Deci începutul este legat de Constantin cel Mare (c. 275 – 337 d. Hr.), proclamat cezar în anul 306. În fapt el s-a alăturat lui Galeriu (305 – 311 d. Hr.), principala figură a tetrarhiei, a cărui mamă era de origine dacă, după unele surse chiar preoteasă. Aceasta nu l-a împiedicat pe Galeriu să treacă Dunărea pentru a se lupta cu carpii, sarmaţii sau bastarnii, primind de şase ori titlul de Carpicus Maximus, şi nu l-a oprit să încerce să schimbe denumirea de Imperiul Roman în Imperiul Dac, trecând la fapte, după unele surse pentru o perioadă de 18 ani, când a tratat cu cruzime pe cetăţenii romani, ca răzbunare a felului în care Traian în urmă cu două secole tratase poporul dac, după cum ne spune Lactantius.
Şi în acelaşi tip de acţiuni abrupte puţin înţelese astăzi, după ce a persecutat creştinii, în 30 aprilie 311, cu câteva zile înainte de moarte, Galeriu va da la Mediolanum (Milano), un edict de toleranţă faţă de creştini, repetat în 313, când un alt Edict de la Milano, dat de această dată de Constantin cel Mare, mult mai cunocut, prevedea în plus şi restituirea averii confiscate tinerei biserici creştine.
Nu în ultimul rând, sunt cercetători care afirmă că la Galeriu se referă în colindul străvechi versul: Ler, Ler împărat echivalul lui Ga – ler – ius. De altfel, sincretismul pâgăno-creştin ilustrează rezistenţa moştenirii tradiţionale la procesul de creştinare. De exemplu cântecele de Crăciun, numite colinde de la calendae Januarii, au fost timp de secole supuse extirpării de către autorităţile eclesiastice, însă fără succes, inclusiv în 692, când Sinodul din Constantinopol reitera interdicţia în termeni foarte aspri, dar ulterior colindele au fost acceptate fiind creştinate.
Noua metropolă se afirmă ca punte între Europa şi Asia. Iar consecinţa strategică imediată a fost confruntarea în secolul 4 d. Hr., cu goţii la Dunărea de Jos şi perşii pe Eufrat.
Cultura şi doctrina creştină se naşte cu adevărat în acestă perioadă, când activează părinţii cărturari ai bisericii creştine: Vasile cel Mare (c. 327 – 379), Grigore de Nyssa (c. 330 – 395), Grigore de Nazianz (c. 330 – 390) sau Ioan Gură de Aur (Chrysostomos, 354 – 407).
În secolele 2 – 3 d. Hr., creştinismul a pătruns şi în Dacia romană, în secolul 4 răspândindu-se generalizat la nord de Dunăre. Părerea generală este că a contat foarte mult şi credinţa dacilor în nemurirea sufletului şi a vieţii de după moarte. Coloniştii greci şi orientali, prizonierii aduşi de seminţiile migratoare precum goţii, au dat forma iniţială a creştinismului nostru în haină latină şi populară, cum de altfel a rămas în terminologia sau în forma obiceiurilor şi obiectelor paleocreştine.
Până la anul 271, legătura daco – romanilor cu romanitatea sud dunăreană este evidentă, apoi actele martirice din secolul 4 consemnează transabilitatea creştinismului în arealul carpato – danubiano – pontic.
În context putem analiza zona Carpaţilor de Curbură, ce a făcut parte din teritoriile stăpânite de goţi, denumite în secolul al 4-lea, Goţia. Cu acordul stăpânirii romane, goţii migratori au fost sedentarizaţi aici încă de prin anul 332, când împăratul Constantin a încheiat un tratat cu ei. Multă vreme relaţiile dintre Imperiul Roman de Răsărit şi vizigoţi au fost cât se poate de paşnice, timp în care s-au bucurat şi autohtonii daco-romani de linişte, şi chiar au venit de la sudul Dunării, numeroşi creştini misionari.
Printre aceşti creştini s-au aflat şi părinţii Sfântului Sava, veniţi din Capadocia (Asia Mică). Deoarece s-a născut în acest teritoriu controlat de către goţi, Sfântului Sava i s-a spus şi „Gotul”. Mulţi dintre vizigoţi au fost atraşi către credinţa creştină, atât prin misionari, cât şi datorită daco-romanilor. Creştinarea lor era insistent urmărită de autorităţile romane, pentru că în acest fel îi puteau romaniza şi supune. Vizigoţii rămaşi păgâni, în frunte cu Athanaric, au declanşat două aspre persecuţii împotriva creştinilor, prima în anii 348 – 349, iar cea de-a doua între anii 369 – 372.
Vizigoţii creştinaţi şi-au ales ca şef pe Fritigern şi au început să plece încă din timpul primei persecuţii, la sudul Dunării. Cei mai mulţi dintre ei au trecut Dunărea înainte de anul 368, aşezându-se la adăpost de violenţa neamului lor păgân, încât cea de-a doua prigoană s-a dezlănţuit asupra creştinilor autohtoni. În a cincea zi după sărbătorirea Paştelui din anul 372, pe 12 aprilie, fiind în vârstă de 38 de ani, diaconul preotului Sansalas, Sfântul Sava (334-372), a fost martirizat prin înecare în apa râului Mousaios (Buzău) de către o ceată de goţi condusă de Atharid, un slujitor al lui Athanaric. Informaţiile privind martirizarea Sfântului Sava de la Buzău dovedesc locuirea ţinutului Buzăului de către o populaţie autohtonă creştinată, aflată într-o strânsă legătură cu Imperiul Roman de Răsărit.
Martirajul Sfântului Sava în spaţiul de la Curbura Carpaţilor, a fost consemnat în anul 374, în Scrisoarea lui Junius Soranus, guvernatorul Scythiei Minor (Dobrogea) către unul dintre Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei, Sfântul Vasile cel Mare din Cezareea Capadociei Documentul ce a fost redact în limba greacă veche, menţiona pentru prima dată în scris denumirea de Mousaios (Buzău) şi atesta pentru prima dată existenţa creştinismului în România de astăzi, în zona Buzăului şi Constanţei (Tomisului). Sfântul Sava de la Buzău alături de Sfântul Apostol Andrei şi numeroşii martiri de la începutul secolului al 4–lea de la Dunărea de Jos, au aşezat prin creştinismul practicat la Buzău şi în Dobrogea, temelia identitară a poporului român.
Aşadar începuturile Noii Rome coincid aproape cu cele ale romanităţii dacice. Sub presiunea populaţiilor migratoare, împăratul Aurelian (270 – 275) a dispus retragerea administraţiei şi armatei romane din provincia Dacia în anul 271 şi întărirea frontierei dunărene. Au rămas o salbă de cetăţi romane pe cele două maluri ale fluviului, o frontieră invizibilă ce nu a oprit dezvoltarea romanităţii nord-dunărene unde de exemplu au pătruns monedele lui Constantin cel Mare sau diverse produse imperiale, ca urmare a unor stipendii plătite de statul roman diferitelor clanuri migratoare sau din expediţiile de pradă ale acestora la sud de Dunăre.
La fel se întâmplă cu creştinismul sau cultura din straturile profunde ale daco-romanilor. Contactele multiple şi diverse dintre cele două maluri ale Dunării au plămădit fiinţa etnică a poporului român creştin şi romanic. Pe de altă parte Scythia Minor a devenit treptat una dintre cele mai inportante provincii balcanice ale sistemului defensiv roman, vârf de lance în faţa solului barbarilor.
Este de amintit acum sistemul defensiv a lui Constantin cel Mare, cu ampla sa reţea de fortificaţii, val de apărare şi cetăţi, ce oprea atacurile barbare iar când goţii l-au străpuns, au fost zdrobiţi decisiv la 332 când au încheiat foedus un tratat cu imperiul, după ce către anul 300 neamul lor se rupsese în două, vizigoţii (goţii de vest) la nord de gurile Dunării şi ostrogoţii (goţii de est) în stepele nord – pontice.
Contactele vizigoţilor cu romanii se intenifică iar din punct de vedere religios, creştinismul este predicat la nord de Dunăre de Ulfila (340 – 347) dar este persecutat de Athanaric, ce asista la împărţirea poporului său în creştini şi anticreştini. Aşa se ajunge ca vizigoţii creştini să treacă la sud de Dunăre unde se vor răscula alături de slavii şi colonii romani din Balcani (377).
Aşadar romanitatea dacică a fost puternic influenţată de primele migraţii. Desigur începutul este făcut de invazia goţilor, urmată de cele ale hunilor, gepizilor, slavilor, avarilor, bulgarilor, pecenegilor, cumanilor şi maghiarilor. Modul de viaţă al romanităţii dacice a fost astfel puternic provocat, stânjenit de migratori, fiind obligaţi să se retragă în regiunile înalte nord – dunărene, ei plătind dări anuale. De altfel aceşti migratori aduc din sudul Dunării zeci de mii de prizonieri populaţie romanică, ce întăreşte nordul mai ales pe coronamentul Carpaţilor – vatra unuia dintre pilonii latinităţii europene poporul român – , dar slăbesc romanitatea sudică a populaţiei romane, înlocuită de diferiţii migratori.
Acum este ascunsă „Cloșca cu puii de aur“ unul dintre cele mai valoroase tezaure din lume, datând din vremea migrației popoarelor, desfășurată de-a lungul primului mileniu al erei creștine. Tezaurul a fost descoperit întâmplător, în primăvara anului 1837, de Stan Avram și Ion Lemnaru, doi țărani din Pietroasa Mică, judeţul Buzău, în timp ce scoteau piatră din carieră, pe Valea Urgoaia, sub platoul Via Ardelenilor. Dintre cele 22 de piese descoperite inițial, s-au păstrat 12 (19 kg și 820 g), lucrate numai în aur, sau aur încrustat cu pietre prețioase și sticlă colorată. Se presupune că a fost tezaur al unui templu păgân sau regal, fiind datat în secolul al V-lea d. Hr. Depunerea lui sub Dealul Istriței a fost determinată de anumite împrejurări istorice potrivnice, fiind atribuit ostrogoților, prezenți alături de huni în calitate de confederați înainte de anul 450 d. Hr. Sunt astăzi opinii, mai mult sau mai puţin fundamentate care care îl atribuie perşiilor sau dacilor. Tezaurul a fost expus pentru prima dată în anul 1842 la Muzeul din București. În 1867, Alexandru Odobescu l-a prezentat la Expoziția Universală organizată la Paris, fiind în acel moment cea mai prețioasă descoperire istorică din lume, înaintea apariției marelui tezaur al faraonului Tutankhamon.
Sunt apoi mărturii consitente despre apogeul atins de Scythia Minor între secolul 5 şi prima jumâtate a secolului 6, din punct de vedere al vieţii religioase, culturii şi vieţii politice al societăţii dintre Dunăre şi Pont. Ioan Casian (c.360 – c. 435) promotor al dialogului între Occident şi Orient) şi Dionisie cel Mic (Exiguus, c.470 – c. 545 părintele cronologiei erei creştine) marii teologi născuţi aici, sunt repere universale ale acestei perioade.
Hunii populaţia turcă de origine din Orientul Îndepărtat, deschid drumul învaziilor neamurilor turce pe parcursul unui mileniu începând cu 375 d. Hr. Apogeul va fi atins în timpul domniei lui Attila (434 – 453). Dominaţia sa îşi are centrul în Pannonia, de unde face numeroase incursiuni în sudul Dunării. Odată cu dispariţia lui Attila şi pericolul hun dispare treptat sub loviturile ostrogoţilor, gepizilor şi longobarzilor.
Gepizii devin acum hegemonii din Panonia (454) iar ostrogoţii pleacă din Balcani (488) şi conduşi de Theodoric îl înving pe Odoacru şi cuceresc Peninsula italică. De reţinut că Odoacru trimisese însemnele imperiale ale lui Romulus Augustus la Constantinopol (476).
Alţi desprinşi din monolitul lor primitiv sunt slavii conoscuţi ca venezi, anţi şi sclavini. Dinspre Vistula şi Nipru ce se revarsă spre sud în spaţiul vechii Dacii şi în Pannonia, atingând linia Dunării la răscrucea veacurilor 5 – 6.
Dar înainte de venirea slavilor, în secolele 5 – 6, în spaţiul carpato-dunărean se produce o cristalizare a culturii de factură romanică, deosebită de aceea a migratorilor. Aceasta, în varianta regională caracteristică Munteniei, Moldovei şi Sud-Estul Transilvaniei, este denumită Ipoteşti-Cândeşti (secolele 6 – 7), după numele localităţilor eponime (aşezare eponimă = aşezare umană din vechime, care prin întâietatea descoperirii şi importanţă, dă numele unei culturi arheologice). Locuirea din aşezările epocii este rurală, în aşezări nefortificate, cu case de lemn şi bordeie. În formele şi decorul vaselor ceramice se menţin aspecte vechi, din epoca romană.
Progresul creştinismului în rândul populaţiei romanice de la nordul Dunării este susţinut de episcopiile care existau pe linia fluviului şi de activitatea unor centre de creştinătate cum este cel al „Athosului” românesc din Munţii Buzăului.
Aşadar în habitatul de la nord de Dunăre, şi slavii se suprapun populaţiei dacico – romane locale. Din incursiunile lor de la sud de Dunăre, aduceau inclusiv sclavi de origine romanică care aici la nord de Fluviul Istru (denumirea romană a Dunării), puteau convieţui inclusiv folosind latina vulgară vorbită în aceste locuri.
Avarii, alţi nomazi de origine turcică, au sosit dinspre Asia Centrală la Dunărea de Jos, la anul 558, punând şi ei presiune pe graniţa Imperiului Bizantin. De altfel cronicarul bizantin Evagrios, contemporan al evenimentelor notează că în stepele nord pontice până la gurile Dunării citez: „se aflau tot felul de neamuri barbare, iar romanii întemeiază oraşe. Tabere militare şi staţiuni de veterani sau de colonii trimise de împăraţi” cu care noii veniţi au luptat. Informaţia este dublată de o novelă a lui Iustinian din 538/539 referitoare la abuzuri şi sustragerea de la fisc a unor comandanţi militari, care dacă erau găsiţi vinovaţi, întreaga unitate militară citez „va fi strămutată din regiune şi aşezată dincolo de fluviul Istru spre a sta de pază la hotarele de acolo.”
De altfel acum au avut loc invazii pustiitoare ce au distrus oraşe din Scythia Minor şi Moesia Secunda. În cadrul trupelor imperiale ale generalului Comentiolus ce lupta contra acestor atacuri barbare, cronicarul Theophanes apune că pe tumpul unui marş de noapte un soldat rosteşte: „Torna, torna fratre” considerat de mulţi istorici ca dovadă clară a unei limbi populare în Balcani, ce se desprinsese din latină în evoluţia spre limba română, fiind, „cea mai veche urmă de limbă străromână”. Reţinem de acum şi unul dintre primele nume străromâne ştiute, Nicoară, de la latinescul Nicola mult cunoscut datorită Sfântului Nicolae, aşadar Sanctus Nicolas devine Sân Nicoară, care este şi hramul celei mai vechi biserici de la Curtea de Argeş.
După anul 591, împăratul Mauricius îşi mobilizează trupele în Balcani pentru a rezolva problema avaro-slavă distrugându-le bazele de la nord de Dunăre. Războiul bizantin este victorios în anul 596, în ceea ce numim astăzi Câmpia Română. Este reluat victorios şi în anul 601, avarii şi aliaţii lor fiind înfrânţi şi alungaţi dincolo de Tisa, dar indisciplina trupelor bizantine care au refuzat să ierneze la nord de Dunăre, a provoat în anul 602 prăbuşirea graniţelor imperiului.
Aşadar până în primii ani ai secolului 7, structurile demografice şi etnico-lingvistice ale peninsulei Balcanice, îşi menţine înfăţişarea de la sfârşitul antichităţii. În sud populaţia era grecofonă, iar de la jumătate spre nord romanofonă, desigur cu insule de populaţii băştinaşe. Chiar şi aşa raidurile de pradă ale migratorilor au slăbit romanitata sud dunăreană şi au întărit-o pe cea nord dunăreană prin numărul mare de prizonieri aduşi aici în veche Dacie.
Căderea hotarului dunărean, ca urmare a presiunii avarilor şi revărsarea maselor de slavi la sud de Dunăre (602 d. Hr.), a avut ca efect îngreunarea legăturilor romanităţii nord – dunărene cu cea balcanică, dar a dus şi la golirea teritoriului fostei Dacii de masele slave. Etapa dintre secolele al 7-lea şi mijlocul secolului al 9-lea se constituie, din punct de vedere al dezvoltării societăţii, în momentul de început al cristalizării vechii culturi materiale şi spirituale a poporului român, ajunsă la un grad de uniformitate. Deşi descoperirile arheologice ne oferă o imagine complexă, care reflectă convieţuirea romanicilor cu slavii şi alţi migratori, elementul romanic rămâne dominant la nordul Dunării.
Să spunem şi că romanitatea sud dunăreană a dat până la anul 602, împăraţi de la Aurelian, tetrarhii Diocleţian, Galeriu, Constantin, până la dinastia lui Justinian, Mauriciu şi Phocas, sau generali de geniu precum Aeticus sau Belisarie.
Vlahii sud dunăreni, localizaţi mai ales în zonele mai înalte ale Peninsului Balcanice se firmă încă din perioada de început a imperioului.
Revenind la avari, eşecul asedierii Constantinopolelui din 619, a adus totuşi acestora prăzi enorme şi conform surselor timpului peste 200000 de prizonieri vorbitori de latină duşi la nord de Dunăre, în vechea Dacie şi în Panonnia. Ei sunt cei care se revoltă cu succes în anul 680 şi se reîntorc în zonele muntoase balcanice.
În ceea ce priveşte daco-romanii în perioada 330 – 630, ei au destinul lor, susţinut şi de evoluţia lor creştină. De altfel începând cu secolul 7, greutatea şi ponderea mai importantă a romanităţii se deplasează în nordul Dunării unde se va forma poporul român.
Dar în Imperiul Bizantin, către secolul 7, dispare dualitatea limbă latină în administraţie, limbă greacă în cultură şi biserică, în favoarea limbii greceşti.
II.IMPERIUL NAŢIONAL GREC. REGENERAREA UNEI SOCIETĂŢI (perioada 630 – 843 d. Hr.)
În ceea ce priveşte problema migratorilor ea continuă. Invazia slavilor la sud de Dunăre nu duce la o pânză de locuire slavă, din contră ea avea mari zone de locuire romanică.
Din sudul Basarabiei de astăzi în anul 670, vine asediul migratorilor bulgari, populaţie turanică de esenţă turcă, la gurile Dunării, la 679/680, în frunte cu Asparuh.
Secolul 9 înregistrează pe tot cuprinsul Europei creştine geneza popoarelor neo-latine, inclusiv a celui român. In cazul nostru procesul a durat câteva secole de evoluţie lentă în cadrul romanităţii răsăritene. În fine între limbile romanice, româna păstrează caracterul cel mai arhaic, care în evul mediu se va dezvolta în raport de contactele cu vecinii, din secolul 10 cu slavii recent creştinaţi şi asimilaţi de către românii majoritari în secolele 11 – 12.
Vor intra însă în vocabular, pe cale religioasă sau culturală, şi cuvinte slave, mai ales după secolul 14 când Principatele Române au adoptat slavona ca limbă liturgică şi de cultură, spre deosebire de latina Occidentului catolic.
Dintre toate popoarele neo-latine doar românii păstrează numele de Romani, în Dacia rămânând inclusiv prin gentilicul rumâni, respectiv armâni sau rumeri în Balcani. Vecinii lor i-au numit vlasi, vlahi, olahi, valahi de la etnonimul walch/walach cu care vechii germanii îi numeau pe romani.
Naşterea poporului român în sud-estul Europei este prima dată menţionată într-un document de la sud de Dunăre, aproape de Athos. Îi vom găsi ca etnonime arhaizate de vlahi, daci, geţi, bessi, pannoni, misieni, sau coloni din Italia, coloni ai romanilor, păstori ai romanilor, coloni şi păstori ai romanilor.
III.IMPERIUL BIZANTIN CLASIC (perioada 843 – 1204)
În această perioadă Constantinopolul devine centrul economic al lumii meditereaneene, cu o ideologie politică universalistă şi o organizare de stat centripetă, cu o ierarhie exactă, model de stat pentru toată Europa.
Pentru românii din vechea Dacie istoria balcanică este cel puţin complementară. Prin slavii nord dunăreni creştinaţi, românii au împrumutat slavona ca limbă bisericească, ce a luat locul latinei care se păstrează totuşi în terminologia fundamentală a decolelor 3 – 4 când noi am devenit creştini.
Pecenegii, (în latină bisseni) au fost un popor seminomad turcofon originar din stepele Asiei Centrale. În veacul al 9-lea ei au populat nordul Mării Negre, iar în secolele al 11-lea-al 12-lea au pătruns în Peninsula Balcanică.
Lucrarea De Administrando Imperii conține cinci capitole dedicate pecenegilor. Întrucât reprezentau o forță redutabilă și după ce îi învinseseră de câteva ori pe bulgari, pecenegii constituiau o componentă importantă a politicii externe a imperiului bizantin, ei fiind în viziunea Constantinopolului o contrapondere la forța militară a țaratului bulgar.
Şi Țarul bulgar Simion s-a folosit de pecenegi pentru a-i alunga pe unguri, în 894, luptând împreună îi împing pe aceştia dincolo de Carpați pe teritoriul Ungariei de astăzi. Ei au luat sub control zona in estul Carpaţilor. Apoi la 903-905, pecenegii înaintează și ocupă Oltenia, Banatul, iar în Transilvania, se duc până în apropiere de Alba Iulia.
Au urmat însă noi raporturi de influenţă în relaţiile bizantino – bulgare. În 917, bizantinii au efectuat o expediţie comună a forţelor de uscat conduse de Leon Phocas, şi maritime, conduse de marele drongar (comandantul gărzii imperiale bizantine) Roman Lecapenos, ce ajund la gurile Dunării, pentru a acţiona combinat cu pecenegii împotriva bulgarilor, ce fuseseră incitați să atace Bulgaria, dar amiralul Romanus Lecapenus nu reușește să-i transporte peste Dunăre.
În 944, pecenegii participă la campania lui Igor şi apar în Dobrogea, apoi în anul 968, Sviatoslav debarcă în Delta Dunării în fruntea unei oștiri de 60.000 de ruși și nomazi. Se confruntă cu 30.000 de bulgari, pe care-i urmărește până la Dârstor (Durostorum, Silistra).
Apoi la circa 990, pecenegii cuceresc așezările fortificate de la Echimăuți, Alcedar și Calfa, de lângă Nistru, locuite de români și slavi, la 993 sunt mărturii despre un atac peceneg la Pereiaslavl (azi Nufăru), iar la 997 aceştia asediază Aspron (Cetatea Albă).
În 1019, Iaroslav, ducele de Kiev îi înfrânge pe pecenegi și valahi (numiți Blakumen in Cronica lui Ejmund) aliați cu Sviatopolk, în bătălia de pe râul Alta, forțele Kievului numărând 40000 de oșteni din Kiev și 1.000 de mercenari vikingi.
În 1027 pecenegii atacă Imperiul Bizantin prin „vadul cumanilor” Calafat – Vidin, iar în 1036 au avut loc trei invazii pecenege în Imperiul Bizantin, fiind confirmate arheologic distrugerile de la Tulcea, Garvăn (Dinogetia), Turcoaia (Troesmis) (cetatea de est), Capidava, Tzar Asen.
În 1046 sau 1047, Constantin al IX-lea Monomahul, ordonă flotei să împiedice trecerea Dunării de către triburile pecenege conduse de Tyrach. Au fost trimise de la Constantinopol 100 de trireme. Cronicarul Skylitzes menționează că Tyrach a trecut Dunărea ușor, deoarece citez: „lipsea orice fel de pază”.
La 1068, pecenegii și românii, străpung fortificațiile de la Poarta Meseșului sub conducerea lui Osul, iar contraofensiva este câștigată de unguri în Bătălia de la Chiraleș, într-un punct aflat probabil între fruntariile voievodatului român ce fusese condus de Gelu, în apropiere de fortificația de la Șirioara pe valea Bistriței – care este distrusă cu acea ocazie.
Pecenegii sunt mentionați alături de vlahi și ruteni în 1070, ca aliați ai prințului Viaceslav de Poloțk în bătălia împotriva viitorului rege polonez Boleslaw II Smialy (1076-1079).
In 1085, sub conducerea lui Kutesk, liderul militar al pecenegilor din Moldova are loc un raid la care participă moldovenii și rutenii. Raidul se termină cu bătălia de la Oradea Mică, unde invadatorii sunt infrânți.
Alexios Comnenul (1086 – 1091) s-a confruntat cu pecenegii împinşi în Balcani până sub zidurile Constantinupolului în 1086, când pecenegii erau aliaţi cu cumanii şi în 1087 când sub conducerea lui Tzelgu, liderul militar al pecenegilor din Muntenia, a avut loc un raid în Imperiul Roman la care participă uzii, românii (daci, după Ana Comnen) cumanii şi maghiarii, și care se termină cu bătălia de la Cule în care invadatorii sunt înfrânți, impăratul învingând în ambele campanii.
Ana Comnena arată că dacii locuiesc pe pantele de nord ale munților Haemus (Hercinici în unele traduceri) iar macedonenii pe pantele de sud, arătând astfel că „dacii” erau români.
La finalul anului 1087, o alianță de pecenegi, cumani, valahi și bulgari înfrânge la Silistra armata bizantină a lui Alexios I Comnenul. Flota bizantină cu misiunea de a tăia retragerea pecenegilor era comandată de Gheorghios Euphorbenos.
În 1094, este consemnată prezența vlahilor călăuzind prin munți armata pecenegă, iar între 1210-1213, pecenegii, alături de secui, români și sași, sunt menționați în oastea condusă de comitele Joachim al Sibiului, trimisă de regele Andrei al II-lea al Ungariei, în sprijinul aliatului său, țarul asenid Borilă al Bulgariei (1207-1218).
În 1224, Andrei al II-lea, confirmă, prin bulă de aur (Andreanum), privilegiile acordate coloniștilor sași și atestă totodată existența valahilor și a pecenegilor prin noțiunea geografică citez:„silva blacorum et bissenorum”.
În 1260, Regele Boemiei Ottokar al II-lea cel Mare, menționează că oastea înfrântă a regelui Ungariei era formată, din cumani, unguri, slavi, pecenegi, români și secui.
Cumanii (numiți în trecut cománi, și polovți) au fost un popor originar din Asia, din grupul turcilor-kîpceak, interpretat ca fiind, în Antichitate, identic cu cel al „sciților roșii”. Toate aceste triburi își aveau ca totem diferite păsări răpitoare dintre care pajura sau acvila de munte, coincidență sau nu, fiind simbol heraldic al Țării Românești medievale, eventual în legătură Imperiul Romano-Bizantin.
Cronicarii bizantini și mai târziu cei ruși, distingeau între așa-numiții cumani „sălbatici” și cei „pașnici”, ultimii dintre ei fiind aceia cu care bizantinii și statul Kievean Rus aveau legături de cooperare.
Secolul al 9-lea i-a surprins pe cumani în spațiul geografic dintre fluviile Ural și Volga, în apropierea pecenegilor. După migrarea pecenegilor spre vest, între Nistru și Carpați, pe la finele secolului al 9-lea, cumanii au luat locul acestora dintre Don și Nipru. În a doua jumătate a secolului al 9-lea, după ce resturile hoardelor pecenegilor rămase în urma decimării lor in bătăliile cu Imperiul Bizantin s-au mutat peste Dunăre, cumanii au luat în stăpânire (1070-1075) teritorii ocupate până atunci de românii și pecenegii dintre Nistru și Carpați, iar resturile pecenegilor s-au contopit cu ei.
Cumanii au făcut o incursiune și în Transilvania în 1092, iar în 1171 preiau de la pecenegi controlul asupra Moldovei, dar centrul puterii le-a rămas în continuare între Don și Nipru (Cumania albă) până când mongolii, după bătălia de la Kalka (1223) au silit populația cumană care a supraviețuit să se transmute spre apus. În acel moment cumanii s-au așezat (1239-1240) în număr mai mare, la vest de Nipru până la Dunăre (Cumania Neagră), părți stăpânite de ei încă din a doua jumătate a secolului al 9-lea. Cu această ocazie unii dintre cumani s-au integrat printre români, alții au fost acceptați în Ungaria sub șeful lor Kuten (Kuthen sau Kotian) cu condiția convertirii la catolicism, în timp ce altă parte a trecut peste Dunăre sub Jonas. Deja în secolul al 11-lea au avut lupte cu bizantinii și cu ungurii, vecinii lor, conflicte care continuă mai ales cu bizantinii și în secolul următor.
În timpul dinastiei românilor balcanici, Asănești, cumanii au luat parte, ca aliați ai românilor și bulgarilor, la luptele acestora împotriva bizantinilor. În cele din urmă, după ce au fost înfrânți si decimati de mongoli în amintita bătăli de la Kalka, cumanii s-au apropiat mai mult de unguri, de la care o parte din ei au primit creștinismul catolic (1227), ceilalți rămânând păgâni. Pentru cumanii creștinați catolic, în Moldova activa episcopatul cuman, înființat mai înainte (prima mențiune fiind în 1217) pentru propagarea catolicismului în acele locuri, dar acțiunea are loc în mod organizat abia la creștinarea cumanilor, pus în 1227 sub protectorarul Ungariei. Au existat încercări de implantare a catolicismului și la est și sud de Carpați. Una dintre acestea a constituit-o Episcopia de Milcovia, a cumanilor, înființată la 13 septembrie 1229 din inițiativa regelui Ungariei Albert al II-lea (1205-1235) și a papei Grigore al IX-lea (1228-1241), distrusă din temelie de invazia mongolilor din anul 1241. Încercările ulterioare de a o reînființa au eșuat. Regele Ungariei și-a luat din 1233 și titlu de rege al Cumaniei. După cum s-a precizat anterior, invazia tătarilor a distrus puterea cumanilor si i-a silit să se retragă, o parte peste Dunăre, iar o alta în Ungaria, unde regele Béla al IV-lea, i-a colonizat lângă Tisa (1239). Risipit în toate direcțiile, în scurt timp poporul cuman a dispărut. O mare parte dintre cumanii din Ungaria s-au reîntors după 1290 (anul morții „mentorului” lor, regele Ungariei Ladislau „Cumanul”) în nordul Mării Negre unde s-au contopit cu populația turcică (tătară) din hanatul mongol Hoarda de Aur.
„Cumanii negri”, menționați în secolul al 13-lea, erau probabil amestecați cu români din Muntenia, cunoscută în acea vreme sub numele de Cumania. În Toponimia Moldovei și Munteniei, dar și a Transilvaniei de Sud, au rămas multe locuri care păstrează denumiri cum ar fi Comani, Comana, Comanca, Comănești, Teleorman, Caracal, Horez, Dărmănești, Cozia, Ozun etc., dar și numele personal ori de familie Coman, Comaniciu, Comăneci.
Istoria timpurie a maghiarilor este puţin cunoscută, însă cercetătorii sunt de acord că ei provin din teritoriul aflat în zona munţilor Urali şi stepa eurasiatică. Ungurii s-au autodenumit totdeauna maghiari. Aproximativ din secolul 5 s-au strămutat în stepele din nordul Mării Negre, ajungând sub influenţa imperiului hazar şi a protobulgarilor.
Evenimentele de la răsărit de Carpaţi au modifict raportul de forţe în spaţiul Europei Răsăritene şi Centrale. Maghiarii au fost înfrânţi de pecenegi pe la mijlocul secolului 9, şi au fost nevoiţi să plece din zona de astăzi a Basarabiei şi au ocolit valea Tisei mijlocii, aşezându – se în Pannonia. Acum ei ating Banatul de astăzi şi marginea de vest a Transilvaniei stăpânite de ducii Glad, Menumorut şi Gelu (acesta numit dux Blacorum – ducele românilor). De altfel despre Menumorut aflăm că acest duce de Crişana, susţine că ducatul său era o moştenire dreaptă ce nu a făcut niciodată parte din regatul lui Attila, pe care il revendicau maghiarii, mai mult el conta pe sprijinul împăratului din Constantinopol, suzeranul său, unde la nevoie se putea refugia.
Apoi proaspătul Ducat maghiar s-a transformat în regat la anul 1000, încearcând extinderea controlului în spaţiul românesc intracarpatic în secolele 12 -14.
Pentru secolele 8 – 9, arheologia consemnează apariţia Culturii Dridu, (revendicată deopotrivă de arheologii români şi bulgari pentru începuturile popoarelor lor) numită Dridu, după aşezarea eponimă situată pe Ialomiţa, în judeţul Ilfov, o nouă cultură materială a civilizaţiei vechi româneşti sau balcano – dunăreane, a populaţiei romanice de la nordul şi sudul Dunării. Aceasta este definită ca o cultură provincial – bizantină la Dunărea de Jos, veche românească.
În secolele 10 – 11, Constantinopolul revine ca putere militară pe linia Dunării sub împăraţii Ioan Tzimiskes (969 – 976) şi Vasile II (976 – 1025). Populaţia din nordul Dunării era organizată în obşti săteşti, care se uneau în uniuni pe criteriul teritorial, respectiv pe văile râurilor, depresiunilor, constituind fundamentul pentru formaţiunile prestatale cunoscute sub numele de ocoale, ţări, cnezate, ducate, voievodate, care au evoluat până în secolele 13 – 14. Marele nostru istoric, Nicolae Iorga, a numit aceste forme de organizare prestatală romanii populare. Între secolele al 8 -lea şi al 9 -lea regiunea carpato-dunăreană cunoaşte după cum am văzut valurile migraţiei târzii – avarii, bulgarii, maghiarii, pecenegii şi cumanii. Comunităţile vechi româneşti şi-au consolidat în această perioadă cultura materială şi spirituală, evoluând către formarea statelor medievale. Numai în judeţul Buzău au fost descoperite numeroase vestigii ale culturii vechi româneşti la Buzău, Aluniş, Nucu, Breaza, Clondiru, Izvoru Dulce, Gherăseni, Mlăjet, Pietroasa Mică, Poşta Câlnău, Pârscov, Săhăteni, Sărata-Monteoru, Valea Lupului, Zoreşti.
Aşezările sunt la început nefortificate – sate şi cătune amplasate în apropierea surselor de apă – izvoare, râuri, lacuri; apoi, odată cu înmulţirea populaţiei şi apariţia stratificării sociale, a revenirii stăpânirii bizantine pe linia Dunării şi în Dobrogea, apar aşezările fortificate cum sunt cele din Transilvania, Moldova şi Păcuiul lui Soare (Călăraşi). La Slon (Prahova), nu departe de aşezările vechi româneşti din zona Buzăului, au fost ridicate în epocă fortificaţii din lemn şi pământ, mai târziu din piatră, ceea ce demonstrează apariţia unei aristocraţii în mediul acestei culturi. În jurul acestora se aflau satele, cu locuinţe din ce în ce mai mari şi bine construite.
Să consemnăm şi faptul că pentru mai bine de două secole între 971 – 1200, Scythia Minor revine sub stăpânirea Constantinopolului, amintita cetate Păcuiul lui Soare (pe o insulă a Dunării) fiind una dintre cele mai mari realizări ale arhitecturii militare bizantine din secolele de mijloc.
Constantin Porphyrogenetul atestă existenţa în sudul Moldovei de astăzi la vest de gurile Nistrului a şase cetăţi părăsite, cu însemnate vestigii creştine „biserici şi cruci tăiate în piatră poroasă” puse de tradiţie pe seama stăpânirii romane în zonă documentată şi de autorii bizantini ai secolului 6, reluate de tradiţia populară şi savantă românească medievală privind troienele, monedele şi inscripţiile latine ce vorbesc de originile românilor dintre Nistru şi Carpaţii Orientali, aşadar cetăţile – calat în limba turcă a pecenegilor: Cetatea Albă/Aspron, Cracna-calat/Galaţi?, Saca – calat/Isaccea, Giaiou-calat/Aegyssus – Tulcea, Salma – calat/Thalamonium?
Constantin Porphyrogenetul atestă pentru prima dată numele celui mai mare râu al Moldovei Sarat/Seret-os – Siret. Topicul din textul împăratului savant, atestă existenţa în secolul 10 a populaţiei romanice post antice transformată deja în români.
Conform unor izvoare, la nord de Dunăre găsim din perioada 1002 – 1234 structuri ecleziastice ortodoxe. Astfel la începutul secolulu1 11 în Banat unul dintre urmaşii lui Glad, ducele Ahtum (? – 1028/1230?) este botezat la Vidin în rit bizantin. Reşedinţa sa era la Morisena, cetatea fiind numită mai târziu Cenad. Potrivit sursei, în cetate a fost ridicată o mănăstire cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, cu egumeni şi călugări greci, deci de rit ortodox, în mijlocul populaţiei majoritare româneşti. Tot în Banat găsim episcopia de Branicevo cu biserica castrului Dibiscos cel mai probabil Tibiscus.
O alta se regăseşte amintită în mai 1205 în Tara cneazului Balea, şi toate acestea pe fondul luptei împotriva schismaticilor, a papalităţii şi regatului maghiar.
Zona Carpaţilor de Curbură era dominată în secolele 11 – 13 de neamul migratorilor cumani, care convieţuiau cu populaţia românească majoritară. Tocmai de aceea aceste teritorii erau numite în documentele timpului, Cumania. Papa de la Roma şi regalitatea maghiară au căutat să limiteze puterea crescută a acestor migratori, aşezându-i în zona Braşovului pe cavalerii teutoni, pentru a apăra trecătorile Carpaţilor dinspre Transilvania de incursiunile lor. Cavalerii teutoni au fost însă alungaţi de regele maghiar Andrei al II-lea şi atunci, Papa Grigore al IX-lea a încercat să-i domolească pe cumani pe cale religioasă, convertindu-i la catolicism. În acest fel se spera că temuţii cumani vor intra sub ascultarea sa. Aşa s-a ajuns ca în 1228, să fie întemeiată în această zonă o Episcopie a Cumaniei, având ca scop activitatea de creştinare în rit catolic, desfăşurată de călugării dominicani veniţi din Mănăstirea de la Cârţa, de lângă Făgăraş. Speranţele Papei şi regelui maghiar de a domina această zonă au fost zădărnicite de populaţia românească majoritară care refuză catolicismul deoarece ţinea la credinţa sa ortodoxă şi avea proprii săi episcopi. Credinţa lor ortodoxă se dovedea mai presus de cea catolică deoarece i-a atras pe cumanii, maghiarii şi teutonii care convieţuiau cu ei, formând un singur popor.
Citez: „După câte am auzit în Episcopia cumanilor se află nişte popoare care se numesc Valahi care, deşi se socotesc creştini, totuşi, având rituri şi obiceiuri diferite, săvârşesc fapte potrivnice acestui nume. Căci nesocotind Biserica romană, nu primesc tainele bisericeşti de la venerabilul nostru frate, episcopul cumanilor, care este în fruntea diecezei de acolo, ci de la falşi episcopi, care ţin de ritul grecilor, iar unii, atât unguri, cât şi teutoni, împreună cu alţi dreptcredincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii să locuiască acolo şi astfel, trec la credinţa lor, alcătuind un singur popor cu pomeniţii români, primesc zisele taine, nesocotindu-l pe acesta spre marea indignare a credincioşilor şi spre nu mai puţină scădere a credinţei creştine.”
Aceasta dovedeşte că românii aveau nu numai o organizare bisericească, ci şi una social-politică, fiind grupaţi în cnezate şi voievodate care adunau sub conducerea lor mai multe obşti săteşti de pe văile râurilor. Conducătorii acestor formaţiuni politice, cneji şi voievozi, formau clasa boierească sau feudală, stăpânitori de moşii întinse şi conducători ai unor cete de războinici.
Existenţa unei puternice comunităţi creştin – ortodoxe la Curbura Carpaţilor în secolul al 13-lea este dovedită de numeroasele bisericuţe săpate în stâncă (schituri rupestre) din zona Aluniş – Nucu – Bozioru. Dintre toate se remarcă biserica de la Aluniş, săpată în stâncă, după cum spune legenda, de către doi ciobani, Simion şi Vlad, pe la 1274 – 1275.
Speranţele Papei şi regelui maghiar de a-şi întinde stăpânirea în ţinuturile Carpaţilor de Curbură au fost năruite nu numai de împotrivirea românilor ortodocşi, ci şi de cea mai teribilă lovitură primită de întreaga Europă creştină până la venirea turcilor – marea invazie tătaro-mongolă din anii 1241 – 1242. Stăpânirea cumană, care se întindea din stepele Rusiei de azi până la crestele Carpaţilor, este nimicită de cavaleria tătaro-mongolă, iar nucleul Episcopiei Cumanilor suferă la rândul său lovitura cetelor comandantului mongol Bochetor. De aici ei se năpustesc prin trecătorile Oituzului, Buzăului şi Prahovei spre Transilvania, unde îl ucid pe voievodul Transilvaniei şi îi zdrobesc armata. După retragerea armatelor tătaro-mongole, paza trecătorilor din Carpaţi este preluată de cetele de străjeri români şi secui, însă teritoriile extracarpatice vor rămâne sub stăpânirea migratorilor. Marea invazie tătaro-mongolă a slăbit foarte tare regatul maghiar care nu mai putea continua politica sa de extindere teritorială către Muntenia de Nord-Est. Pe de altă parte, puterea tătărească era departe, tocmai pe Volga, trimişii săi venind o dată pe an să ia tribut de la cnejii şi voievozii români. De această situaţie profită Basarab, voievodul românilor din zona Munteniei, sprijinit şi de feudali, reuşind să unească toate cnezatele şi voievodatele dintre Carpaţi şi Dunăre într-un singur stat – Ţara Românească. În noiembrie 1330, Basarab Întemeietorul obţine independenţa ţării prin strălucita victorie de la Posada împotriva regelui maghiar, Carol Robert de Anjou. În ciuda acestei înfrângeri, regele maghiar nu dorea să renunţe la pretenţiile asupra teritoriilor extracarpatice, iar ceea ce nu reuşise militar, a sperat să câştige pe cale religioasă. Apelând de această dată la călugării franciscani, regele, cu ajutorul papei, reînfiinţează vechea Episcopie a Cumaniei, cu numele de Episcopia Milcoviei, în anul 1332. Încercările sale de atragere a românilor la catolicism au fost din nou sortite eşecului, deoarece aceştia, în frunte cu boierii lor, nu-i acceptau pe franciscani şi nici pe episcopii catolici.
După 1018, împăratul Vasile trece la reorganizarea bisericii, patriarhia bulgară fiind suprimată, fiind creată arhiepiscopia autocefaală de Ohrida, subordonată direct basileului, între cele 31 de episcopii fiind şi citez: cea a vlahilor care sunt în toată Bulgaria, dar şi unele de peste Dunăre, aici fiind hirotonisiţi prelaţi români ce funcţionau pe lângă voievozii şi cnezii nord dunăreni.
Vlahii din peninsula Balcanică se revoltă alături de greci şi bulgari la 1066 în Thessalia.
Ioan II Comnenul (1118 – 1143) în politica sa externă se preocupă de frontiera dunăreană, astfel va lupta şi va fi victorios în luptele cu pecenegii (1121 – 1122), maghiarii (1128) şi principii sârbi (1123).
Manuel Comnenul în cadrul politicii sale active a făcut şi două expediţii imperiale la nord de Dunăre. În prima în anul 1148 a luptat în ceea ce numim astăzi Câmpia Română împotriva cumanilor, probabil în apropierea localităţii Zimnicea, a Teleormanului şi muntelui aferent.
În cea de-a doua împotriva regatului Ungariei bizantinii au atacat prin Transilvania în anul 1166. Atacul surpriză a pornit din regiunea Pontului, de unde nimeni nu a mai năvălit împotriva ungurilor, Ioan Kinnamos arată că în fruntea armatei se afla Leon Vatatzes care avea şi o mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de odinioară ai celor din Italia. Pasajul a creat largi comenterii asupra traseului nord – dunărean al acestor trupe, şi al localizării vlahilor participanţi la expediţie. Pentru traseu s-au luat în discuţie valea Oltului sau a Siretului, însă în opinia noastră bazată pe valorificarea eficientă a realizării elementului surpriza prin timp şi distanţă, optăm pentru valea Buzăului.
Între 1185 – 1200, are loc răscoala vlaho-bulgară din Haemus, aşadar în inima Balcanilor şi ia naştere statul din Târnovo. Fenomenul se produce pe fondul procesului de descompunere al statului bizantin. Stabilirea cu forţa a slavilor în Balcani şi cuceririle bulgare ale lui Asparuh, dislocă masiv consistenta populaţie romanică din provinciile nord şi sud dunărene, către zonele muntoase ale Carpaţilor şi Balcanilor. Această populaţie ce se autodefinea ca romani este dată în izvoarele vremii cu denumirea de vlahi şi vorbea o limbă neolatină la nord şi la sud de Dunăre.
Nicetas Choniates, secretar al împăratului şi participant direct la evenimente, afirmă în cunoştinţă de cauză, că faptele ce i-au înfrăţit pe vlahi cu bulgarii, au fost legate de sporirea impozitelor puse de noul împărat Isaac II asupra vlahilor din Haemus, în vederea căsătoriei sale. Scânteia a fost însă aprinsă de o pronoia – o solicitare de de intrare în armată a doi fraţi vlahi, Petru şi Asan. Refuzul duce la revolta celor doi fraţi, ce ridică la luptă vlahii din Moesia şi pe bulgarii din regiune, la sfărşitul anului 1185. Revolta cuprinde rapid themele Paristrion, Bulgaria şi Macedonia, iar Petru se proclamă ţar, întemeind dinastia Asăneştilor (1185 – 1257).
De altfel Ţaratul vlaho – bulgar asigura flancul nordic al statului bizantin contra incursiunilor pecenegilor şi maghiarilor, ceea ce îngăduia împăratului să-şi mobilizeze toate forţele contra islamului, în Orient.
La jumătatea anului 1186 împăratul Isaac II efectueaază o expediţie în nordul Balcanilor împotriva răsculaţilor, iar Petru si Asan se refugiază la nordul Dunării în teritoriul controlat de cumani, cu sprijinul cărora revin în toamna anului 1186 şi zdrobesc armata împăratului condusă de cezarul Ioan Cantacuzino.
Ostilităţile au continuat cu basileul în fruntea armatei ce obţine o victorie împotriva vlaho-cumanilor la Lardeeea în octombrie 1187, dar pierde în primăvara lui 1188 când răsculaţii sunt ajutaţi de marele jupan Ştefan Nemania., iar ostilităţile iau sfărşit.
Statul vlaho-bulgar se organizează, caută variante de alianţe pentru cucerirea Romaniei bizantine, motiv de expediţie militară bizantină la sfărşit de 1190 când imperiul pierde iar răsculaţii îşi întind stăpânirea în zonele de câmpie ale Traciei şi Macedoniei.
Pentru împărţirea Balcanilor, vlahii, bulgarii şi sârbii, fac alianţă cu împăratul german Frederic Barbarossa, sosit aici sub stindardul celei de-a treia Cruciade în iunie 1189. Alianţa funcţionează, iar balcanicii îşi măresc teritoriile, dar în mod stupid, după victorii succesive şi zdrobirea selgiucizilor în anul 1190, cateva săprămâni mai târziu impăratul german se îneacă într-un râu din Cilicia, în iunie 1190.
Ajutat de socrul său regele maghiar Bela III, în martie 1195 Isaac Anghelos pleacă într-o ultimă expediţie împotriva vlaho bulgarilor dar în tabără este detronat şi orbit de fratele său Alexios, care preia puterea imperială. Campania se încheie cu tratative ale celui din urmă cu Petru şi Asan. A urmat contraofensiva lui Asan, devenit conducător în locul fratelui său Petru, finalizată cu marea victorie a acestuia în regiunea Strymon – Macedonia, în 1195-1196. Alexios III Anghelos plăteşte asasinarea lui Asan de către o rudă a sa Ivancu. Ca răsplată, Ivancu primeşte sarcina apărării oraşului Phillipopollis păzit de oştile imperiale când vlaho – cumanii atacau oraşul (1196).
Pe tron revine Petru, însă este şi el este asasinat până la urmă, dar le urmează cea mai importantă personalitate a vlahilor balcanici: Ioniţă (1197 – 1207).
Alexios III Anghelos nu mai putea pune în pericol statul din Târnovo, dar luptă fără succes cu principatul vlahilor conduşi de Dobromir Chrysos cu centrul la Presok pe Vardar în Macedonia, după care trebuie să facă faţă defecţiunii cauzată de Ivancu ce crease la Phillipopollis un principat propriu şi trecuse de partea lui Ioniţă (1200). Deşi victorios în lupta cu Alexios, Ivancu cade victima unui atentat şi principatul său este reîncorporat imperiului.
Ioniţă continuă însă cuceririle de pe malul mării precum Varna şi încheie pace cu basileul 1201 – 1202. Recunoaşterea statului său o va face însă papa Innocenţiu III în noiembrie anul 1204, ce îi acordă titlul de rege al bulgarilor şi vlahilor.
Evenimentele dintre 1202 – 1204 au fost însă determinante pentru imperiul bizantin, deoarece Constantinopolul este cucerit în timpul Cruciadei a IV-a. Evenimentele au produs o rană gravă, profundă, în trupul creştinătăţii.
Construcţia europeană de astăzi are intenţia de eliminare a prejudecâţilor şi resentimentelor comunităţii ortodoxe. De aceea şi istoriografia occidentală a evoluat inspre justificrea acţiunilor de atunci ale occidentalilor. Că lucrurile au evoluat în acest sens se vede astăzi în perioada accelerării globalizării, când Uniunea Europeană nu mai are în vedere valorile lumii creştine iar migraţia mai ales a populaţiilor musulmane soseşte pe bătrânul continent, dorind să işi impună propriile legi de tip Şaria, in faţa unei populaţii majoritar creştine secularizate.
Resentimentele născute atunci s-au permanentizat. Teoria premeditării este relevantă. Sentimentele antibizantine ale occidentalilor sunt dovedite de documentele şi faptele timpului. Occidentalii pare că nu realizau faptul că religia creştină era în vreme, bază a asimilării tuturor migratorilor sosiţi în Europa occidentală sau orientală iar intenţia, obiectivul, de întâietate a papei în lumea creştină, devine realitate pentru papa Innocenţiu III. Ecoul chemării papale la cea de-a IV a Cruciadă începând cu 1199 a avut efecte reduse de această dată.
Aşadar devierea cruciadei de la obiectivul anunţat – Egiptul fatimid, spre – inima lumii creştine Constantinopolul, pune în contradicţie teoria accidentului (occidentală,) cu teoria premeditării (a lumii bizantine ce consideră occidentul ca fiind considerat responsabil).
Agresiunea latină, vine pe fondul acaparării ei de către negustori şi politicieni, în urma promisiunilor exorbitante ale tânărului Alexios Angelos, fiul basileului detronat (200000 de mărci de argint, unirea bisericii ortodoxe cu Roma şi recunoaşterea supremaţiei papale, 10000 de oameni pentru cruciadă şi întreţinerea permanentă a unei armate de 500 de cavaleri).
Devierea face ca în mai 1203 Constantinopolul să fie asediat şi cucerit, inclusiv pe fondul unei revolte interne. Dar în cadrul unor noi nemulţumiri date de impozitele extreme, se accentuează reacţiile antilatine, rezultând o nouă revoltă populară şi urcarea pe tron a lui Alexios V Ducas, basileu cu program explicit antilatin.
Fraţii creştini din faţa zidurilor Constantinupolului, elaborează în martie 1204 documentul Partitio Romanie, cu cote de pradă între veneţieni ce primeau 3/8 şi cruciaţi ce primeau 5/8 din prada oraşului respectiv din teritorii. După un asediu de trei zile, soldaţii lui Hristos pradă fără milă, timp de trei zile, oraşul-regină al creştinătăţii.
IV.DE LA STĂPÂNIREA LATINĂ LA CUCERIREA OTOMANĂ (1204 – 1453)
Imperiul latin de Constantinopol (1204 – 1261) autointitulat Imperium Romanorum, iar suveranul Imperator Romanorum, se epuizează treptat mai ales în Europa, sub presiunea Ţaratului din Târnovo şi a Principatului Epirului,
De altfel istoricul Nicetas Choniates (1155 – 1215), în lucrarea sa Expunere cronologică, o operă istorică imperială ecumenică a basileilor cu centrul la Constantinopol, interpretează mişcarea de emancipare a vlahilor, bulgarilor sau sărbilor, ca o răzvrătire faţă de ordinea cosmică. Oricum ţaratul vlaho – bulgar era acum rivalul celor două imperii greceşti de la Niceea şi Thessalonic, în lupta pentru Constantinopol.
Odată cu invazia tătară din 1243, în noua conjunctură, a creării spaţiului comercial euro-asiatic, Marea Neagră devine placa turnantă de la Carpaţi la Pacific (Ghe. I. Brătianu), loc de întâlnire pe uscat şi pe mare.
De altfel 10000 de cumani dunăreni se refugiază în Balcani din faţa tătarilor,
Cel de-al doilea ţarat bulgar, un stat de colaborare bulgaro-română, cu o dinastie română sud dunăreană începută de Ioan Asan al II-lea (1218 – 1241) autoproclamat Imperator Bulgarorum et Blachorum aliat natural al statelor greceşti împotriva latinilor, urmat de Mihail Asan (1255 – 1256) – dinastia Asăneştilor, înlocuită de apoi Constantin Tich (1257 – 1277) apoi Ivailo (1277 – 1300), Sviatoslav (1300 – 1322) Ioan Alexandru (1331 – 1371),
În Balcani, reţinem marea victorie vlaho-bulgară aliaţi cu cumanii nord-dunăreni împotriva forţelor cruciate din apr 1205, a ţarului Ioniţă cel Frumos ţar al bulgarilor rhomeilor/grecilor, autointitulat Imperator, titlu refuzat de Roma şi Constantinopol, ce cucereşte multe teritorii trace şi macedonene.
Acum este apogeul acestui ţarat, arbitru al scenei balcanilor. Însă alianţa multilaterală a lui Ioan Asan II cu Ioan III Vatatzes din primăvara lui 1235, eşuează pe timpul asediului de recucerire a Constantinopolului, fiecare dintre cei doi urmărind tronul
Ioan III Vatatzes (1222 – 1254) conducătorul statului de la Niccea, dezvoltă însă o intensă activitate economică fiind foarte bine reprezentat şi în tezaurele de la Dunărea de Jos şi acceptă acea refugiere a 10000 de cumani nord-dunăreni la sud de Dunăre sub presiunea invaziei tătare (1241 – 1243).
Declinul acestui al doilea ţarat româno bulgar, consemnează în timpul lui Ioan Alexandru (1331 – 1371), şi desprinderea principatului independent de pe malul Mării Negre sub conducerea lui Balica, apoi Dobrotici/Dobrotiţă (1354 – 1386), respectiv Ivanco, din zona Dobrogei de astăzi.
Din altă perspectivă, pax Mongolica, intăreşte rivalitatea economică dintre Veneţia şi Genova, inclusiv în spaţiul nord-pontic şi în tot bazinul pontic aferent.
Veneţia şi Genova vor încheie cu Romania (cunoscută şi ca Romania bizantină) un tratat comercial în iulie 1263, lărgit şi reînnoit în 1276, 1268, 1285. Dar cele două republici rivale îşi vor consolida şi poziţiile din Pont, Genova fiind avantajată de dominaţia la Gurile Dunării, la Vicina şi Chilia, dar şi la Caffa în Crimeea.
Patriarhul Philothei ia iniţiativa unei cruciade ortodoxe la care participă principii sârbi şi contingente muntene, care va eşua la Cirmen în 1371.
Însă în perioada 1261 – 1453 când sunt mai multe încercări de uniune religioasă dintre Roma şi Constantinopol, un episod important este în iulie 1439, când este proclamată o astfel de uniune, în catedrala Santa Maria del Fiore din Florenţa, neacceptată sau proclamată în Sfânta Sofia. În rândul unioniştilor ortodocşi, îl găsim şi pe Mitropolitul Damian de Moldova, lipsind însă mitropolitul Ţării Româneşti. Se pare că această opţiune unionistă l-a costat pe Damian al Moldovei (grec de origine) scaunul mitropolitan. De asemenea percepţia lumii ortodoxe a fost că biserica din Roma i-a înşelat la Florenţa, aşa cum rezultă şi din Letopiseţul de la Putna varianta I, care spune „s-au adunat împăratul grecesc şi patriarhul Ţarigradului şi mare mulţime de mitropoliţi la soborul de la Florenţa, la papa Romei Vechi, şi au fost înşelaţi de latini şi mulţi dintre dânşii au venit cu bărbile tunse.
Restabilirea stăpânirii bizantine la Dunărea de Jos, în care oraşul Vicina (cu localizare imprecisă astăzi) va cunoaşte perioada maximă de prosperitate la 1261, ca sediu mitropolitan cu îndrumare duhovnicească şi ierarhică inclusiv în sudul Moldovei şi răsăritul Munteniei. Oraşul cu populaţie pestriţă – români, greci genovezi, tătari -, era centrul negustorilor genovezi de aici aflat în imediata vecinătate a tătarilor care l-au jefuit între 1337 – 1378 când începe declinul localităţii.
În perioada de ascensiune a otomanilor şi agonie a imperiului, popoarele din Balcani au o serie de succese în coaliţii, sârbo – bulgaro – române, dar la Câmpia Mierlei, în iunie 1389 are loc dezastrul creştinilor. Acesta, asediul Constantinopolului, frica Veneţiei şi Genovei de a-şi pierde privilegiile din Romania, duce la constituirea unei noi cruciade latine. Baizid obţine o victorie clară împotriva acestora în septembrie 1396 la Nicopole, înclusiv Mircea cel Bătrân (nu de mult victorios la Rovine în 1395), retrăgându-se la nord de Dunăre, Ţara Românească trece în prim planul defensivei creştine, Constantinopolul fiind sub blocadă.
Începând cu Nicolae Alexandru în Ţara Românească şi Roman I în Moldova „domni singuri stăpânitori”, aceştia fac gesturi politice însoţite de simboluri imperiale în viaţa politică a principatelor lor, ce amintesc de virtuţile imperiale: – sunt judecători supremi, – şefi ai administraţiei ţării; – bat monedă; – fac politică externă de aliaţi importanţi ai Constantinopolului inclusiv prin alianţe matrimoniale în Balcani dar şi de actori în influenţe dinastice inclusiv otomane vezi Mircea cel Bătrân; au o puternică legătură cu Muntele Athos, Kutlumuşul fiind numită „marea lavră a Tării Româneşti; – comandanţi ai armatei opunându- se ofensivei otomane; – iau simbolul politic al Paleologilor –vulturul bicefal.
Între 1359 – 1401, Patriarhia Noii Rome contribuie la crearea bisericilor mitropolitane din Principatele Române, ce duc la alte evenimente imense în evoluţia acestora: – transformarea principatului în stat de sine stătător cu comandament militar, prerogativ politice imperiale; – pentru aspiraţiile cvasiregale ale principatelor, autoritate absolută internă şi suveranitate deplină în exterior; – consolidarea frontului ortodox european împotriva catolicilor şi islamului.
Să evidenţiem şi faptul că în Transilvania – Maramureş -, în secolul 14 familia cnezală a Drăgoşeştilor, solicită la Constantinopol pentr mănăstirea Sfântul Mihail din Peri, ridicarea acesteia la rangul de stavropighie care să ţină direct de patriarhie, ceea ce se şi întâmplă.
Cultura bizantină ce acum se afirmă viguros prin ortodoxie în perioada Renaşterii Paleologilor, este în plină extindere inclusiv în principatele valahe de la nordul Dunării, regăsindu-se în artă, în primele lăcaşe de cult, cel dintâi la Curtea de Argeş (Nicolae Alexandru) sau altele precum Cozia lui Mircea cel Bătrân în Muntenia, dar şi monumentele reprezentative din vremea lui Alexandru cel Bun sau Ştefan cel Mare, respectiv din Haţegul transilvan cu bisericile cnezle de la Densuş, Strei sau Sântămaria Orlea.
De altfel în preajma anilor 1400 domnii români. domni autocratori imitatori ai basileilor de la Constantinopol, înalţă numeroase lăcaşe de cult biserici şi mănăstiri, înzestrate cu danii, ce ajung adevărate focare de viaţă spirituală.
Astfel principatele române se vor afirma ca state locale independente, cu o evoluţie în sens prenaţional îndelungat.
Între 1359 – 1453 (anul căderii Constantinopolului) Ţările Române scapă de ultimul val de migratori medievali. Vor deveni însă obiect de dispută între Roma şi Constantinopol. Ea se manifestă prin ameninţările coroanei maghiare asupra Principatelor ce adoptă modelul bizantin de stat.
Numeroşi cercetători susţin faptul că transferul acesta de ideologie şi instituţii bizantine în Ţările Române, este încadrat unui plan imperial, dovadă fiind inclusiv patronajul domnitorilor asupra unor mănăstiri din Muntele Athos, şi adoptaarea simbolurilor bizantine precum acvila bicefală.
Împotriva existenţei unui plan imperial al politicii principilor români, cercetătorii au ca argumente: – imposibilitatea unor planuri imperiale egumenice; – lipsa fundamentului economic; – lipsa năzuinţei spre regalitate; – lipsa unor proiecte balcanice.
Totuşi după căderea Constantinipolului sub otomani, Tările Române devin cei mai importanţi continuatori ai civilizaţiei acestuia.
Ultimile speranţe ale Constantinopolului au fost legate de succesele lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, împotriva turcilor 1442 – 1444, stopate însă de înfrângera celorlalte forţe creştine afectate Cruciadei de la Varna, cu forţe din Ungaria, Ţara Românească, Veneţia şi Burgundia, încheiată cu o mare catastrofă militară penttru creştini (noiembrie 1444)., apoi cu înfrângerea lui Iancu de la Kossovo din 1448. De altfel Mahomed al II – lea Cuceritorul va încheia tratate avantajoase cu acesta şi Veneţia (1451 – 1452).
Moştenirea bizantină va continua însă, marele istoric Nicolae Iorga folosind inspirat în opera sa expresia Bizanţ după Bizanţ, succesiune ce a supravieţuit centrelor sale spirituale Constantinopol, Misra, Trapezunt prin modelul de stat, instituţii politice şi religioase, ideologie politică, legislaţie şi mai presus de toate cultură.
Aşa au stat lucrurile şi la noi, biserica fiind dublată şi de o aristocraţie greacă sosită ca diasporă la nord de Dunăre, influentă până către sfărşitul domniilor fanariote la 1821.
Mai bine de 1100 de ani Imperiul Bizantin/Romania a fost modelul de stat al vremii sale cum este de altfel model statal universal şi astăzi.
Toate acestea fac să ne mândrim cu numele de România, român, valah sau dac, moşteniri imense ale trecutului nostru.
Ca bibliografie an folosit lucrările: Bizanţ după Bizanţ de Nicolae Iorga, Istoria Imperiului Bizantin, de Stelian Brezeanu, Bizanţ de Michel Kaplan, Manualul de istorie al judeţului Buzău, coordonator Marius-Adrian Nicoară, autori Constantin Coman, Valeriu Nicolescu, Dumitru Scoroşanu.
Până la următorul raid, vă doresc Un cer senin şi binevoitor!
