RAIDURI ÎN ISTORIE [E4] – Romanitatea Nord și Sud Dunăreană în timpul cruciadelor

Abonează-te la podcastul Raiduri în Istorie dând click pe „Follow” pe platforma ta preferată:

Fii printre primii care află imediat când postăm următorul episod!

<<  Episoadele anterioare

 

[E4] – Romanitatea Nord și Sud Dunăreană în timpul cruciadelor

Bun găsit la podcastul Raiduri în istorie la SuperSonic radio.

Înainte de a începe raidurile prin fascinanta noastră istorie, aș dori să mulțumesc partenerilor noștri de la Oval Green Publishing, cei care susțin acest proiect aici, la SuperSonic Radio. Oval Green Publishing este o companie cu un profil unic pe piața românească în domeniul comunicării, al consultanței de imagine și al organizării de evenimente științifice, politice, sociale, artistice și sportive, fiind lider în zona de sud-est a României. Mai multe informații puteți afla pe site-ul companiei: www.ovalgp.com.
Haideți să facem un raid în fascinanta noastră istorie pentru a aduce în atenţia dumneavoastră informaţii cu privire la romanitatea nord şi sud dunăreană în timpul cruciadelor clasice sau târzii.

În memoria colectivă, hrănită cu producţii cinematografice şi literatură, cruciadele au devenit legende şi sunt percepute ca multiple episoade ale unei mari epoci.
Majoritatea dicţionarelor definesc cruciadele ca fiind expediţii militare religioase, desfăşurate în perioada 1096 – 1270, din care opt sunt considerate clasice. Ele au fost întreprinse cu acordul Papei, având ca ţintă precisă mormântul lui Christos de la Ierusalim şi cucerirea Pământului Sfânt, Scaunul Pontifical fiind şi teoreticianul războiului sfânt.

Treptat cruciadele devin aventuri spirituale, biserica oferind credincioşilor un prilej extraordinar de a se mântui, deoarece toţi cei care purtau crucea îsemn de pe haine, vor obţine deplina iertare a păcatelor. A fost nevoie totodată de fonduri consistente pentru susţinera logistică a unor asemenea armate. Mulţi cavaleri şi-au vândut sau amanetat averile.
Ruta clasică a oştii creştine era coborârea pe valea Rinului de la nord la sud, apoi pe Dunăre, prin câmpia Ungariei de la vest la est, se continua prin Balcani, la Belgrad – Sofia – Adrianopol – Dardanele – Constantinopol. Erau şi rute alternative prin Alpi, Italia şi Dalmaţia.

Vlahii din peninsula Balcanică se revoltă alături de greci şi bulgari la 1066 în Thessalia. Între 1185 – 1200, a avut loc răscoala vlaho-bulgară din Haemus, în inima Balcanilor şi ia naştere statul din Târnovo. Aşadar avem de a face cu un prim stat feudal creat de o dinastie vlahă, ce a cuprins teritorii din nordul şi sudul Dunării, care a precedat apariţia Ţării Româneşti, Moldovei sau Transilvaniei.

Din punct de vedere istoriografic, de istoria statului Asăneştilor s-au ocupat istorici români precum Dimitrie Cantemir, Gheorghe Şincai, August Treboniu Laurian, Dionisie Fotino şi alţii, iar mai recent Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae – Şerban Tanaşoca, Stelian Brezeanu, Alexandru Madgearu şi alţii, dar şi străini, precum americanul Robert Lee Wolff, rusul Alexander Vasiliev sau englezii Steven Runciman şi Jonathan Phillips.

Prima Cruciadă desfăşurată între 1096 – 1099 a fost iniţiată de papa Urban al II-lea şi a avut două componente: – expediţia ţărănimii condusă de Pierre Ermitul/ cunoscut şi ca Petre Pusnicul (Călugărul) şi Gautier cel fără de Avere/ cunoscut şi ca Walter cel Sărac; – respectiv expediţia cavalerilor grupaţi în 4 corpuri de oşti astfel ● Geoffroi de Boullion – care va deveni şi comandanr suprem ● Huges de France ● Robert de Flandra ● Boemund de Tarent şi ● Tancred de Sicilia.

Românii balcanici au participat la cruciadă în armata împăratului Alexios. Ei erau cetățeni ai imperiului și aveau datoria de a participa la războaie. Românii balcanici au fost menționați ca participanți la Prima cruciada într-o cronică a lui Foucher de Chartres, sub numele de daci. Despre dacii secolului al XII-lea a scris și Anna Comnena în Alexiada, unde preciza că dacii locuiesc pe pantele de nord ale munților Balcani (Hercinici).

A doua Cruciadă 1147 – 1148 se iniţiază deoarece turcii nu au renunţat la teritoriile pierdute. Căpeteniile selgiucide au pus capăt pe moment rivalităţilor dintre el şi unindu – se au început contraofensiva (1144 – 1146), recucerind de la cruciaţi Edessa. Au mers pe traseul primei cruciade până la Constantinopol, de unde au trecut marea în Asia Mică cu vasele bizantine ale împăratului Manuel I Comnenul.

A treia Cruciadă desfăşurată între 1190 – 1192 – a vizat şi pe Sultanul Egiptului, Saladin un excelent militar şi om politic, ce unise lumea musulmană şi reluase ofensiva, atacând Ierusalimul. În apropierea lacului Tiberiada la Hittin, în 1187, a înfrânt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan, punând stăpânire pe oraş. Cele trei armate cruciate se întâlnesc în anul 1191 aproape de Ierusalim, după ce Richard cucerise Ciprul. Împreună au asediat Acra cucerită în 1191, ulterior intervenind neînţelegerile între conducători.

A patra Cruciadă desfăşurată între 1202 – 1204 convocată inițial pentru recucerirea Ierusalimului printr-o invazie a Egiptului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea capitalei ortodoxiei, Constantinopol, și dizolvarea temporară a Imperiului Bizantin, apariția unor state latine și a unor state bizantine succesoare. Cruciada a patra este văzută ca unul dintre actele finale ale Marii Schisme. Nici un cruciat de frunte nu a mai ajuns în Țara Sfântă, iar instabilul Imperiu Latin a epuizat cea mai mare parte a energiilor cruciate europene.
Construcţia europeană de astăzi are intenţia de eliminare a prejudecăţilor şi resentimentelor comunităţii ortodoxe. De aceea şi istoriografia occidentală a evoluat înspre justificarea acţiunilor de atunci ale occidentalilor. Că lucrurile au evoluat în acest sens se vede astăzi în perioada accelerării globalizării, când Uniunea Europeană nu mai are în vedere valorile lumii creştine, iar migraţia mai ales a populaţiilor musulmane soseşte pe bătrânul continent, dorind să işi impună propriile legi de tip Şaria, in faţa unei populaţii majoritar creştine secularizate.

În cel de-al doilea Ţarat Româno- Bulgar, regele Ioniţă Caloian – cel Frumos (1197 – 1207), a fost cea mai importantă personalitate a vlahilor balcanici, făcuse numeroase cuceriri pe malul mării, precum Varna şi încheiase pace cu basileul în 1201 – 1202. Recunoaşterea statului său o va face însă papa Innocenţiu III în noiembrie 1204, în urma unor tratative ce începuseră în 1198, bazându-se pe descendenţa romană a neamului său, i se acordă titlul de rege al bulgarilor şi vlahilor. Pentru Ioniţă Caloian unirea religioasă cu biserica catolică a fost mijlocul de recunoaştere a suveranităţii şi calea practică de încoronare a sa de către capul bisericii sale şi el recunoscut de Roma, arhiepiscopul Vasile.

Cruciada a patra poate fi considerată ultima cruciadă de amploare organizată de papalitate, chiar dacă ea a fost scăpată de sub controlul Sfântului Scaun. După eșecul acestei cruciade, următoarele expediții militare similare au fost organizate și conduse personal de monarhi vest-europeni, având ca țintă principală Egiptul. Doar cruciada a șasea și-a atins scopul recuceririi Ierusalimului, și asta pentru scurtă vreme.

Înainte de a continua, aș dori să mulțumesc încă o data partenerilor noștri de la Oval Green Publishing, cei care susțin acest proiect aici, la SuperSonic Radio. Fie că vorbim despre festivaluri de anvergură, de conferințe internaționale, de gale sau de consultanță de imagine, Oval Green Publishing a adus întotdeauna succes și apreciere beneficiarilor săi. Iar rezultatele au fost de-a dreptul spectaculoase! Mai multe informații puteți afla pe site-ul companiei: www.ovalgp.com.
Aşadar au mai fost alte patru cruciade considerate clasice, care dau puţine informaţii directe despre participanţi români din nordul sau sudul Dunării.

Cruciada a cincea din 1217–1221, a fost iniţiată de Papa Honoriu al III-lea, care l-a însărcinat pe arhiepiscopul Acrei, Jacques de Vitry să propovăduiască “războiul sfânt” în Siria și Palestina. La această cruciadă porniră spre Acra, locul de întâlnire al cruciaților. Armatele cruciate numărau 2000 de cavaleri, câteva mii de soldați călări, circa 20000 de pedeștri și o numeroasă trupă. Pacea încheiată acum va fi menținută timp de opt ani (1221-1229). La Acra, Tripoli și Antiochia baronii și conducătorii s-au luptat mai departe între ei pentru putere și interese mărunte.

Cruciada a sasea desfăşurată între 1228–1229, l-a avut ca figură centrală pe Împăratul romano-german Frederic al II-lea care era un foarte bun negociator și a reușit să-l convingă pe sultanul Al-Kamil al sarazinilor să le redea creștinilor principalele locuri sfinte ale creștinilor: Betleem, Nazaret și Ierusalim. realizând mai mult decât oricare cruciadă de până atunci. Și-a îndeplinit pelerinajul personal la Ierusalim, unde s-a încoronat, în 18 februarie 1229, ca rege.

Cruciada a şaptea dintre 1248–1254, a fost organizată și finanțată de regele Franței, Ludovic al IX-lea, ca răspuns pentru recucerirea Ierusalimului, în 1244, de către sarazini. Armata cruciată a debarcat iniţial în Cipru, apoi în Egipt, unde în 5 iunie 1249, a cucerit Damietta. Cavaleria a trecut printr-un vad și a pătruns în orașul Mansurah, unde a fost nimicită în labirintul de străduțe. Ludovic a ordonat retragerea și, apoi, a fost luat prizonier. Sarazinii au cerut o răscumpărare colosală, fiind plătită imediat. Damietta a fost restituită egiptenilor, iar cruciații au plecat înfrânți. Ludovic a mers în Țara Sfântă, unde a petrecut patru ani, organizând apărarea regatului Ierusalimului înainte de a se întoarce în Franța, în 1254.

Cruciada a opta din 1270, se iniţiază la apelul papei pentru o nouă cruciadă, la care răspunde acelaşi Ludovic al IX-lea, regele Franței. La 1 iulie 1270, deşi corăbiile cu cruciați au pornit spre Siria, ajung în Tunisia. Schimbarea destinației s-a explicat prin politica personală a regelui Siciliei Carol d’Anjou, care nu-i ierta emirului din Tunisia că oferise azil celor fugiți din Sicilia și că dinastia hafsidă nu voia să mai plătească tributul. Baibars, sultanul mameluc al Egiptului a oferit ajutor emirului Tunisiei.
Cu această ultimă încercare, „cruciade clasice” au luat sfârșit statele din Orient fiind recucerite de musulmani. În 1268 a fost recucerită Antiohia, în anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291 Acra, ultimul centru de rezistență al cruciaților. Doar regatul Ciprului a rămas în mâna „latinilor” mai multă vreme, el fiind cucerit de Imperiul Otoman abia în 1571.

În acelaşi timp pe uscat turcii câstigau permanent noi teritorii în sud estul Europei. De aceea patriarhul Philothei ia iniţiativa unei cruciade ortodoxe la care au participat principii sârbi şi contingente muntene, care însă a eşuat la Cirmen în 26 septembrie 1371. Bătălia a avut loc pe râul Marița, în apropriere de Cernomen, în Grecia de astăzi.

La sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui de-al XV-lea au fost organizate două cruciade de căte Ungaria, Polonia, Țara Românească și Serbia. Este vorba de Cruciada de la Nicopole, cu bătălia ce a avut loc pe 25 septembrie 1396, între o armată aliată franco – româno – maghiară și Imperiul Otoman, lângă fortăreața dunăreană Nicopole (Nikopol, Bulgaria).

În luna mai a anului 1396 soseasc la Buda primii cavaleri francezi și burgunzi, urmaţi de germanii aflaţi sub comanda lui Ioan de Zollern, burggraful de Nurenberg și cavalerii englezi sub ducele de Lancaster. Veneția dădea ajutor cu flota ei, Bizanțul intra și el în coaliție. În toiul verii, această mândră şi strălucitoare armata feudală, se îndreapta spre ținuturile românilor. La 13 august 1396, Sigismund era la Orșova unde îl aștepta Mircea cu oastea sa. Cu totul, creștinii erau se pare 100.000, dintre care 60.000 cavalerie și 40.000 pedestrași.
Sultanul Baiazid ce se afla la Târnovo, a aflat de mersul evenimentelor şi s-a îndreaptat grabnic cu toate puterile sale spre cetatea asediată. Lupta dintre cele două armate a avut loc pe 25 septembrie 1396.

Dezastrul de la Nicopole a descurajat pentru aproape 50 de ani orice încercare a creştinilor de a-şi uni eforturile pentru alungarea otomanilor din Europa.
Cruciadă antiotomană finalizată cu bătălia de la Varna (10 noiembrie 1444) a fost promovată de papa Eugen al IV-lea (1431 – 1447) şi condusă de Vladislav (1440 – 1444), regele Ungariei şi al Poloniei, şi de Iancu de Hunedoara (1441 – 1456), voievodul Transilvaniei.

La insistenţele regelui şi ale unei bune părţi a nobilimii, Iancu începe pregătirile de campanie. Oastea este formată din trupele regale din Ungaria, câteva corpuri polone, români transilvăneni, croaţi, sloveni sau bosniaci circa 15.000 oşteni. La 9 noiembrie 1444 ambele armate se află faţă în faţă la Varna, oastea otomană, condusă de sultan, număra până la 80.000 oşteni. În această situaţie, regele ţine un sfat de război, agreându – se strategia voievodul Transilvaniei. El a propus un atac fulgerător, care să demoralizeze, cel puţin o perioadă, imensa oaste otomană.

Cruciaţii sunt speriaţi de moartea regelui, nu mai respectă ordinele lui Iancu de Hunedoara, acesta hotărând retragerea generală şi folosind cunoştinţele muntenilor, ajunge în două zile la Târgul de Floci şi, prin Ţara Românească, probabil pe Valea Buzăului mârşăluind spre Transilvania şi în cele din urmă în Ungaria.
Ulterior cruciadele târzii, nu vor mai fi expediţii de luptă, ci mai degrabă fronturi comune de apărare. Sunt cunoscute în istoriografie ca şi cruciade târzii acelea ce desemnează luptele antiotomane din secolele XIV – XVI, pentru alungarea turcilor din Europa, ca urmare a expansiunii otomane şi atingerii liniei Balcanilor de către aceştia. Parte a acestor planuri au fost şi voievozii români: Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, sau Mihai Viteazul.

Apreciem că în ansamblu cruciadele au avut atât consecințe negative cât și pozitive, cele negative decurgând din falia psihosocială creată între creştini şi musulmani, distrugerile de bunuri și masacrele reciproce ce aveau loc în timpul războaielor, cele pozitive rezultând din contactul celor două civilizații, care s-au influențat reciproc.
În acelaşi timp, putem spune că în relatările asupra cruciadelor, găsim numeroase informaţii cu privire la romanitatea nord şi sud dunăreană a acelor timpuri, izvoare scrise care ne dau noi direcţii de studiu şi cercetare asupra trecutului şi înaintaşilor noştrii.

Ca bibliografie am folosit lucrările: Bizanţ după Bizanţ de Nicolae Iorga, Istoria Imperiului Bizantin, de Stelian Brezeanu, Bizanţ de Michel Kaplan, Manualul de istorie al judeţului Buzăi, coordonator Marius-Adrian Nicoară, autori Constantin Coman, Valeriu Nicolescu, Dumitru Scoroşanu, Cruciadele, Editura Artemis, Bucureşti, 1999, Fl. Cazan, Cruciadele, din Cursul de istorie medievală universală, Universitatea Bucureşti, Facultatea de istorie. Alexandru Madgearu, Istoria politico – militară a statului dinastiei Asan (1185 – 1180), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2000, Wikipedia, Prima Cruciadă, A doua Cruciadă, A treia Cruciadă, George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011

Până la următorul raid, vă doresc Un cer senim şi binevoitor!