RAIDURI ÎN ISTORIE [E1] – Alexandru Marghiloman

Abonează-te la podcastul Raiduri în Istorie dând click pe „Follow” pe platforma ta preferată:

Fii printre primii care află imediat când postăm următorul episod!

 
<<  Episoadele anterioare

 

[E1] – Alexandru Marghiloman

Bun găsit la podcastul Raiduri în istorie la Supersonic Radio!

Înainte de a începe raidurile prin fascinanta noastră istorie, aș dori să mulțumesc partenerilor noștri de la Oval Green Publishing, cei care susțin acest proiect aici, la Supersonic Radio. Oval Green Publishing este o companie cu un profil unic pe piața românească în domeniul comunicării, al consultanței de imagine și al organizării de evenimente științifice, politice, sociale, artistice și sportive, fiind lider în zona de sud-est a României. Mai multe informații puteți afla pe site-ul companiei: www.ovalgp.com.

Iar acum, haideți să facem un raid pentru al aduce în atenţia dumneavoastră pe Alexandru Marghiloman, un mare român – lordul valah, ultimul preşedinte al istoricului Partid Conservator, eroul cu care istoria a fost până acum, în general nedreaptă, aşezăndu-l în rândul personalităţilor controversate.
Dar să vedem cine a fost acest mare român, cum a trăit şi lucrat, ce a fost în mintea şi sufletul lui, pentru a înţelege de ce mărturisea în testamentul său din 7 octombrie 1923, citez: „Mă duc oricând s-o încheia viaţa mea, cu conştiinţa mea în pace. Am greșit poate mai mult decât socotesc, dar gândul mi-a fost totdeauna curat și mi-am iubit țara. … Eu am intrat în politică bogat şi ies sărac, dar cu mâinile curate.”

Deci cine erau Marghilomanii. Neamul lor nu este cunoscut între familiile marilor boieri buzoieni ce se amestecau în conducerea Ţării Româneşti în secolele XV – XVIII. Ei apar ca făcând parte din mica boierime de la începutul secolului XIX, ca proprietari de pământ în comuna Verneşti, la 10 km. de Buzău. Numai că în timp foarte scurt, această familie va avea nenumărate moşii pe tot întinsul Ţării Româneşti.

Poate cel mai la îndemână răspuns asupra a cum au făcut aceştia avere, este să îi cercetăm pe Nicolae străbunicul, Dimitrie (Matache) bunicul, dar mai ales pe Ion/Iancu Marghiloman tatăl lui Alexandru,
Ion/Iancu Marghiloman (1817–1892), machiavellicul tată al lui Alexandru Marghiloman, a fost iubit şi urât deopotrivă, datorită dorinţei de înavuţire şi putere, ce l-au însufleţit întreaga viaţă, precum şi pentru practicarea principiului dezbină şi stăpâneşte.

A fost primar al Buzăului la vârsta de 23 de ani, opozant al revoluţionarilor de la 1848 – motiv pentru care Nicolae Bălcescu îl numea un om foarte blestemat; prefect al județului Buzău în perioada 1855 – 1859, adversar al Unirii Principatelor – apoi unionist înfocat, deputat în Adunarea Electivă. A fost caracterizat de Duiliu Zamfirescu ca fiind: citez „un fel de colon californian, arendaș, antreprenor, vânător de Bărăgan, jucător de cărți, prefect – în cele mai bune relații cu lumea din București, miniștri, deputați, senatori și cu lumea din provincie, alegători, subprefecți, hoți de cai…”

Sunt multe întâmplări edificatoare avându-l ca personaj principal pe Iancu Marghiloman.

De exemplu Iancu subscrie cu 500 de galbeni la finanţele tării, dar cum nu este numit prefect îi cere banii înapoi lui Alexandru I Cuza şi îl dă în judecată pe domnitor. Îşi va retrage plângerea. şi pentru iertare, este susţinut de fratele său Mişu Marghiloman prefectul poliţiei capitalei. La prima întâlnire cu domnitorul, acesta cere să i se dea banii înapoi lui Iancu, care iî primeşte fără regrete.

Lămuritor este de exemplu faptul că rezervatul rege Carol I i-a călcat pragul casei răsplătindu-l pentru sprijinul acordat în salvarea tronului în anul 1888. Atunci, Hitrovo reprezentantul Rusiei la Bucureşti, marele specialist al tulburărilor din Balcani, a declanşat o serie de acţiuni detabilizatoare pentru înlocuirea lui Carol I cu George Gh. Bibescu. Hitrovo şi Bibescu împărţiseră bani unor manifestanţi care să strige în faţa Palatului Regal „Jos Brătianu!, Jos Regele!, Trăiască Bibescu!”.

Atunci banii lui Iancu şi acţiunile lui Alexandru, au salvat tronul din mâna Rusiei. Cu sume mult mai mari de bani, ei au deturnat acţiunea, determinându-i pe manifestanţi să strige doar … „Jos Brătianu!”. Regele a aflat şi că Bismarck a renunţat la un război cu Rusia, l-a demis pe Ion C. Brătianu şi nu i-a uitat niciodată pe Marghilomani.

O altă întâmplare din şirul nesfărşit de acţiuni abrupte a lui Iancu. Ajuns vicepreşedinte al Camerei îl uimeşte pe acelaşi Ion C. Brătianu căruia enervat fiind îi spune: „am mână largă pentru săraci” cu trimitere la subscripţia de 5000 de lei făcută Partidului Liberal.

Mama lui Alexandru Marghiloman, frumoasa Irina (Izvoranu) Marghiloman, a fost originară din Oltenia, urmașă a unei vechi și înstărite familii din această parte a țării. Cuvântarea patriotică a acesteia cu ocazia primirii lui Alexandru Ioan Cuza la Palatul Episcopal din Buzău, pe 6 februarie 1859, a adus-o în atenţia publică.

Ca urmare mama băieţelului Alexandru, în vârstă de 5 ani, cea mai frumoasă femeie de la Curbura Carpaţilor, a fost invitată de domnitor la dineul oficial şi ar fi discutat cu acesta, zic gurele rele, până târziu în noapte ca doi oameni tineri şi frumoşi.

Irina și Iancu Marghiloman au avut trei copii: pe Alexandru, Elena (căsătorită Pherekyde) și Mișu. Fiecare a dobândit o educație aleasă, pe măsura dorinței orgoliosului și bogatului lor tată.
Alexandru Marghiloman s-a născut la 27 ianuarie 1854 în oraşul Buzău. Copil inteligent fiind, Alexandru a urmat cel mai important institut al vremii „Schewitz – Thyerin” și Colegiul Național „Sfântul Sava” din București absolvit la doar 17 ani, dar în același timp, își completează zestrea de cunoștințe și cu profesori particulari.

În perioada 1870–1878, a frecventat cursurile Universității Sorbona din Paris, fiind licențiat în drept la 20 de ani și obținând titlul de doctor în drept și științe politice la 24 de ani.
Din tinereţe, Alexandru Marghiloman trecea drept un om bun, cu un grai muntenesc curat şi un uşor surâs strâmb, enigmatic. Era înalt, atletic, elegant, păşea moderat, sigur pe sine, cu favoriţi tunşi scurt şi tăiaţi oblic, ce işi pieptăna părul cu o cărare continuă inclusiv la ceafă, îmbrăcat impecabil – schimba 7 – 8 costume de haine pe zi, celebru pentru rufăria spălată şi călcată la Londra şi cafelele Marghiloman, iubea conversaţia.

La revenirea în țară a urmat, pentru scurt timp, o carieră juridică.

Începe să lucreze în calitate de procuror la Tribunalul Ilfov, dar în 1883, își dă demisia și se înscrie în Barou pentru a practica avocatura. În iunie 1884, devine înlocuitorul lui Grigore Traindafil în funcția deținută de acesta de avocat al statului român, dar și de aici se va retrage, dornic să se înregimenteze în agitata și tumultuoasa viață și lume politică.

Tânărul Alexandru Marghiloman, foarte bogat, șarmant, sportiv, galant, monden, ce făcea furori la balurile elitei bucureștene era cel mai bun dansator, a dat mult timp tonul distracției în București. Nu lipsea de la evenimentele mondene ale Capitalei fiind prezent la sindrofiile şi balurile elitei bucureștene (un bal era format din două mari părţi „cotilion” şi „supeu”, ora de începere era între 10 şi 10,30 seara şi se termina la 7 sau 8 dimineaţa. Balurile se deschideau de regulă cu un cadril de onoare, iar conducător de cotilion nu era oricine, de obicei fiind ales Alexandru Marghiloman).
Evada în timpul său liber prin plimbări la „Şosea”, la Constanţa sau Sinaia, la care se adăugau cele în străinătate, pentru vizionarea spectacolelor de teatru şi circ. A avut numeroase admiratoare şi legături sentimentale, dintre care unele s-au terminat nefericit.

Cu o carieră politică deja conturată, s-a căsătorit în 1890 cu Eliza Știrbei, mariaj trăit din plin de prințesă, desfăcut însă în anul 1906, pentru ca în anul 1907, aceasta să se căsătorească cu Ion I. C. Brătianu.

La intrarea în această căsnicie prinţesa avea 16 ani, iar Alexandru 36. Firi diferite, în mod evident, iniţial Eliza a fost puternic atrasă de lordul valah, însă trecând 16 ani, ea afirma după divorţ că „la el totul este fals în afară de argintărie”.

Cei 16 ani de căsnicie au fost însă o perioadă frumoasă, în care cei doi au fost apropiaţi de familia princiară Ferdinand şi Maria, şi de marile familii aristocratice şi burgheze române.
Au avut un domeniu luxos la Buzău, compus din numeroase clădiri şi acareturi precum: – Vila Albatros denumită şi Palatul Margiloman, inaugurată în anul 1896; – o altă vilă pentru musafiri şi jokey; – case pentru administrator, salariaţi; – un parc englezesc luxuriant cu o specie de trandafiri selecţionaţi special purtând numele prinţesei; – cea mai renumită herghelie a vremii cu grajduri şi armăsari de lux; – hipodrom; – lacuri de agrement; – uzină electrică; – spălătorie, sere, gheţărie, magazii; – şosele şi alei în parc.

Reședința politicianului a fost spațiul unde s-au conturat importante decizii istorice din secolul al XX-lea și prin care s-au perindat personalități ale vremii, precum Regele Ferdinand, Regina Maria, Nicolae Iorga, Lascăr Catargiu, Dimitrie Sturdza, Petre P. Carp, Take Ionescu etc.

Argumentul cel mai puternic ce l-a determinat pe marele politician să construiască această bijuterie arhitectonică a fost nevoia unei reședințe reprezentative pentru el și pentru pasiunea sa pentru cai. Pe acest domeniu a fost creată prima bază hipică din România, model pentru cele ce aveau să apară.

În amintirile sale regina nota: „Ne plăcea foarte mult să mergem la vila Albatros. Alexandru Marghiloman era omul elegant al partidului conservator, bine îmbrăcat, zâmbitor, apropiat și plăcut în purtare. Era bogat, ținea cai de curse și avea o casă întocmită cu belșug. Îi plăcea să primească și primirile lui dovedeau o largă risipă și o oarecare dorință de a uimi. Relațiile noastre înfățișau pentru mine latura plăcută și ușoară a vieții; la el politica părea de mai mică însemnătate decât câștigătorii derby-ului, decât Parisul și eleganțele modei. În locuința de vară lângă Buzău, soția lui, născută Știrbey (mai târziu doamna Ion Brătianu), îl ajutase să întocmească o prea frumoasă grădină. Tot acolo își avea herghelia. Ne plăcea foarte mult să mergem la vila Albatros; ne aducea aminte de viața în țările străine; îmi plăceau caii și prețuiam mult căpșunile cultivate, precum și frumoșii trandafiri care deosebeau casa lor. O zi petrecută la vila lui Marghiloman era totdeauna o zi plăcută și Marghiloman ne făcea să uităm cu totul că era ministru”.

La rândul său, în notele sale, Alexandru Marghiloman a strecurat amănunte relevante despre vizitele la Buzău ale reginei, vizite care de fiecare dată au fost apreciate de către înaltul oaspete. Citez „Regina a venit la Buzău, după cum se invitase când am fost în audiență la dânsa. Miercuri dimineață am plecat în automobile spre Cislău (notă: aici se afla celebra herghelie de cai pur sânge englez a armatei). Regina cu d-na Lahovari; Drossu cu Maria și cu mine; generalul Botez cu generalul Baliff și colonelul veterinar Rădulescu. La întoarcere dejun pe iarbă în pădurea Viperești, oferit de Regină; multă cordialitate. La ora 4 am sosit la Vila Albatros. Regina, în mașina deschisă, a suferit mult din cauza vântului și a prafului. Ceai la ora 5. Dineu de 8 tacâmuri la ora 7½, plecare la ora 9. Suntem invitați în trenul regal și de la Cotroceni automobilul Reginei ne-a dus acasă. Tot timpul intimitate amabilă, Majestatea Sa declarându-se foarte satisfăcută”.

Oaspeţii erau bine veniţi, de altfel avea zilnic invitați la mese, considerate adevărate festine, cunoscute la vremea aceea ca „ospețele Marghiloman”, punctate de „marghilomane”, cafele „îmbunătăţite cu rom”. Iubea să primească musafiri cu care să poarte conversații.

La vila sa din Buzău, organiza deseori baluri aristocratice, având ca musafiri prinți, prințese, oameni politici și de cultură etc.

A fost un excelent administrator al propriilor moșii, ce participa deseori la treieriș, unde mânca cu plăcere alături de colaboratorii apropriați.

Vila Albatros a fost şi locul de întâlnire al colaboratorilor şi prietenilor săi politici. Aici a pus bazele filialei judeţene a Partidului Conservator.

După o foarte scurtă prezență în Partidul Liberal, tânărul și ambițiosul Alexandru Marghiloman, se simțea atras de ideile și concepțiile conservatoare, de personalitatea lui Titu Maiorescu, a cărui casă o frecventa. De altfel, politicianul buzoian a condus Patidul Conservator din anul 1914 până la moartea sa în 1925.

Aşadar din 1891, a fost atras de ideile „junimiste” ale grupării din jurul lui Petre P. Carp. Alexandru Marghiloman, ca și alți oameni politici conservatori, era o persoană cu o situație materială prosperă. Bogăția, îi permitea să se lanseze în viața politică românească pentru a-și pune în valoare principii, programe și măsuri, menite să permită progresul țării în domenii diverse. Marghiloman a urmat un important imperativ de natură politică exprimat emblematic de Titu Maiorescu, actual și în vremurile de astăzi: „și fiindcă a da înapoi e cu neputință, nouă nu ne rămâne pentru existența noastră națională altă alternativă decât a cere claselor noastre culte atâta conștiință câtă trebuie și atâta știință câtă o pot avea.”

Pentru începutul carierei sale politice, semnificativ este momentul în care Ion C. Brătianu întâlnindu-l pe Alexandru Marghiloman pe treptele Camerei în 1888 (când cel din urmă devenise pentru prima dată ministru), Brătianu îi spune „Soarele care apune, salută soarele care răsare”. Răspunul „lordului valah” a fost pe măsură „Sper că soarele care răsare, va fi tot aşa de strălucitor ca soarele care apune”.

Alexandru Marghiloman şi-a depus candidatura pentru un loc pe băncile Parlamentului țării și a reușit să obțină, la 6 noiembrie 1884, la vârsta de 30 de ani, postul de deputat în Cameră din partea Colegiului I Buzău, circumscripție electorală care l-a susținut vreme îndelungată, peste 30 de ani, până în 1916, cu o excepție, când a reprezentat ca deputat pe alegătorii Colegiului Ialomița.

La rândul său, marele politician a fost aproape de comunitatea locală buzoiană până la finalul vieții sale. În 1893, Alexandru Marghiloman pusese piatra de temelie a internatului ce îi va purta numele, devenit astăzi sediul Liceului de Arte „Margareta Sterian” din Buzău. A fost protector a numeroase societăți de binefacere locale („Societatea de Patronaj”, Societatea „Obolul”), a întreținut numeroase așezăminte, a acordat burse școlare. A ajutat tinerii studenți, scriitori și jurnaliști buzoieni, a sponsorizat publicații.

De asemenea, a donat Bibliotecii orașului Buzău aflată în Palatul Comunal, un impresionant fond de carte „pentru folosința instituțiilor de cultură din localitate”, distrus din păcate în august 1944 de un incendiu ca rezultat al unui bombardament Aliat.

Prima însărcinare de ministru, a venit pe fondul unei primeniri generale a clasei politice româneşti, a celor două mari partide, conservator (prin junimiştii conduşi de Petre P. Carp) şi liberal (prin liberalii conservatori conduşi de Lascăr Catargi şi George Vernescu).

Junimiştii, mişcare la care se afiliase şi Alexandru Marghiloman, doreau schimbarea metodelor de luptă politică, în spiritul unui program imediat de reforme sociale, bazate pe o politică constituţional conservatoare, ce presupunea întărirea ideii de disciplină şi ierarhie în stat.
În faţa colegilor săi, pentru obţinerea primei demnităţi, a avut ca argumente temeinicia cunoştinţelor juridice, talentul de orator, ţinuta publică şi privată, maturitatea politică a convingerilor conservatoare.

Urmare a activității de parlamentar, va intră în guvernele conservatoare deținând, pe rând, funcțiile de: Ministru al Justiției (23 martie – 11 noiembrie 1888); Ministrul Lucrărilor Publice (12 noiembrie 1888 – 22 martie 1889; 5 noiembrie 1889 – 15 noiembrie 1890), Ministru la Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor (16 noiembrie 1890 – 15 februarie 1891); Ministru la Ministerul Afacerilor Străine (7 iulie 1900 – 3 februarie 1901); Ministru de Interne (29 decembrie 1910 – 28 martie 1912) și Ministru de Finanțe (14 octombrie 1912 – 31 decembrie 1913); Președintele Consiliului de Miniștri și Ministru de Interne (5 martie – 24 octombrie 1918; ad-interim la Ministerul Agriculturii și Domeniilor, 6 martie – 4 iunie 1918).

Fiecare ministeriat al lui Alexandru Marghiloman a avut reușite. Ca urmare, devenind Ministru al Justiţiei (23 martie – 11 noiembrie 1888, respectiv 1891 – 1895), a elaborat legea de organizare a magistraturii, accentuând conceptul de inamobilitivitate, ce a redat justiţiabilului încrederea în instanţele judecătoreşti. Apoi a fundamentat şi întocmit lărgirea competenţelor judecătorilor de pace, a modificat legea falimentelor, a dat ţării un cod de comerţ care să corespundă mai bine conceptului de „credit” şi un cod comercial în conformitate cu exigenţele relaţiilor externe ale României.

În calitatea de Ministrul al Lucrărilor Publice (12 noiembrie 1888 – 22 martie 1889; 5 noiembrie 1889 – 15 noiembrie 1890), a pus temelia podului peste Dunăre, lucrare de amploare a inginerului român Anghel Saligny (la care a lucrat şi tânărul inginer Ionel Brătianu rivalul său de mai târziu), întinzând astfel o mare arteră de comunicaţie spre Constanţa şi implicit spre mările lumii. Totodată, această construcţie era şi un element de apărare a Dobrogei. În acest ministeriat a reglat şi convenţiile referitoare la căile ferate din Moldova punând sechestru pe liniile companiei Lemberg (Lvov) – Cernăuţi – Iaşi.

Ca ministru la Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor (16 noiembrie 1890 – 15 februarie 1891), a avut posibilitatea să – şi exprime cu fermitate convingerile. Redau aici în esenţă, viziunea sa cristalizată în ani, exprimată în calitate de Preşedinte al Partidului Conservator Progresist, la Congresul din 8 mai 1920. Citez „Visul nostru nu este un ţăran sărăcit pe un pământ slăbănogit. Visul nostru e un ţăran activ, muncitor, care să se poată ridica, să poată deveni cuprins, un ţăran care prin cumpărătură să – şi poată lărgi lotul lui, şi să poată ajunge la 50 – 100 hectare, adică la proprietatea aceea mijlocie care face puterea economică a tuturor Statelor.

La Ministerul Afacerilor Străine (7 iulie 1900 – 3 februarie 1901) a avut o atitudine fermă şi a aplanat prin negocieri conflictul cu Bulgaria, deşi iniţial a fost intransigent, ceea ce a făcut ca într – un celebru Consiliu de Coroană, să fie dojenit de Regele Carol I. Monarhul a precizat că în acel moment România nu era pregătită de o acţiune militară, răspunsul premierului Petre P. Carp fiind celebru: „de greşelile politice suntem noi răspunzători, dar armata, Sire, a fost lăsată în grija Majestăţii Voastre.”

Devenind Ministru de Interne (29 decembrie 1910 – 28 martie 1912) a iniţiat cu o temeritate ieşită din comun, o luptă de principii, împotriva concentrării economiei ţării în monopoluri de partid, prin denunţarea „afacerii tramvaielor”, ceea ce a dus din nou la intervenţia Regelui Carol I. Au fost dezbateri furtunoase în Parlament şi un proces răsunător, pierdut însă de ministrul Marghiloman, ceea ce a şi dus la căderea Guvernului Carp.

Să reţinem din acest ministeriat şi faptul că a făcut dovada unui mare iubitor al tradiţiilor şi religiei ortodoxe. Astfel a intervenit şi insistat pentru refacerea unor monumente istorice, a construit azilul de bătrâni din Iasi, a înfiinţat clinici etc.

Ca Ministru de Finanţe (14 octombrie 1912 – 31 decembrie 1913) a activat într-o perioadă în care era nevoie de bugetare din fondurile statului în aproape toate domeniile de activitate. Astfel, a acordat credite consistente pentru: înfiinţare de şcoli (dând Ministerului Instrucţiunii Publice cel mai mare credit de până atunci în valoare de 500.000.000 lei); construcţia de căi ferate; dotarea porturilor; creditarea cultivatorilor agricoli (emiţând obligaţiuni pentru protejarea Bancii Agricole fiind unul dintre marii întemeietori ai acesteia) şi mai ales pentru dotarea armatei şi apărarea naţională.
Sesizând că există o primejdie ce ameninţa statul român, tributar în datoria publică pieţii germane, a fost cel dintâi care a gândit o contrabalansare a finanţelor noastre printr-o relaţie strânsă cu Franţa. Cel puţin acesta este un prim contraargument la acuzaţiile ce i se vor face asupra faptului că era germanofil, alături de faptul că studiase timp de 8 ani în Franţa, iar celebrele Note politice le-a redactat deseori în limba franceză.

A fost fondator al Băncii Generale Române şi unul dintre marii moşieri ce au subscris la societatea de asigurare „Generala”. Remarcăm că Alexandru Marghiloman a dorit să întemeieze pe principii financiare moderne, de cointeresare prin dividende, jetoane de prezenţă, organizarea morală a societăţii, bazată pe binele public, sacrificii materiale, implementarea ideilor sănătoase pentru apărarea statului.

Guvernul condus de Titu Maiorescu (14 octombrie 1912 – 11 decembrie 1913), în care Alexandru Marghiloman a deținut portofoliul finanțelor, a fost unul dintre primele executive de succes ale țării, prin creșterea statutului internațional al României după cel de-al Doilea Război Balcanic, ca efect al puterii armate și diplomației tânărului stat român. Conferința și Tratatul de Pace încheiate la București în data de 10 august 1913, sunt și astăzi imaginea cea mai elocventă a valorificării imediate a puterii statului român, fundament al politicii internaționale ce a așezat România în prim planul actorilor geopolitici și geostrategici din centrul și sud-estul Europei. Izbânda a dat moral României în acțiunile viitoare și a creat ascendentul necesar armatei pentru acțiunile ce urmau să vină și care nu s-au lăsat mult așteptate – Războiul de Întregire Națională (1916–1919).

Nicolae Iorga îl remarca atunci pe Alexandru Marghiloman şi îl caracteriza astfel citez: „Puțini sunt aceea care știu că elegantul Marghiloman, care scotea fraze întregi de o perfectă tăietură din implacabilul plastron al cămășii sale, că sportmanul cu grajdul celebru, că oasptele Parisului, oraș care singur putea satisface cerințele acestui fiu de mare proprietar patriarhal și descendent din simpli răzeși, că arbitrul rafinărilor, era în fond un om de treabă, deși rău de gură și rău de scris, ca orice membru al mahalalei noastre politice și, înainte de toate, o ființă trăind exclusiv pentru putere cu tot ceea ce poate da devotamentul momentan al unui fidel la picioarele tronului.”
Înainte de a continua, aș dori să mulțumesc încă o data partenerilor noștri de la Oval Green Publishing, cei care susțin acest proiect aici, la Supersonic Radio.

Fie că vorbim despre festivaluri de anvergură, de conferințe internaționale, de gale sau de consultanță de imagine, Oval Green Publishing a adus întotdeauna succes și apreciere beneficiarilor săi. Iar rezultatele au fost de-a dreptul spectaculoase! Mai multe informații puteți afla pe site-ul companiei: www.ovalgp.com.

Întradevăr fidel instituţiei regale, Alexandru Marghiloman a încercat permanent să influenţeze politica timpului, ceea ce i-a atras critici şi mai ales adversari. Având mare influenţă în partid şi în viaţa politică, s-a implicat în evenimentele din anii 1914 – 1918, iniţiind neutralitatea României, dar insistând pentru statutul politic al românilor din Basarabia şi Transilvania şi pentru alipirea Basarabiei şi Bucovinei la România.

Cel puţin trei momente par a fi predestinate în desfăşurarea viitoare a evenimentelor. În anul 1915, profesorul Alexis Nour alcătuise prima hartă geografică şi demografică a Basarabiei, bazată numai pe documente ruseşti. Harta fusese aprobată de Societatea de Geografie, dar nici o instituţie din România nu a dorit să achite plata realizării acesteia. Profesorul a apelat la Alexandru Marghiloman care a achitat costurile realizării ei din fonduri personale. Era poate un prim semn al destinului.

În cel de – al doilea, în decembrie 1915, în plenul Senatului, unde suferinţele Ardealului erau foarte bine prezentate, intervine făcând o comparaţie între tânărul ardelean ce putea merge la şcoală sau la horă, şi copilul basarabean a cărui voce nu se mai auzea, arătând că suferinţele Basarabiei erau poate mai grele.

Cel de – al treilea eveniment se consumâ în timpul întâlnirii solicitate lui Alexandru Marghiloman de ambasadorul rus de la Constantinopol, cu prilejul intrării Turciei în conflict. Speculând momentul, ambasadorul rus îl întreabă dacă este de părere că interesul românesc este alături de Antantă. Diplomat cu experienţă, Marghiloman arată că România avea două interese Transilvania şi Basarabia, dar replica rusului a fost tăioasă: „Despre Basarabia nu mai e de vorbit, s-a pecetluit soarta ei.” Mărturisirea lui Marghiloman este relevantă, citez „Cuvintele acestea au răsunat multă vreme în inima mea precum clopotul morţilor şi poate că amintirea acestor clopote mi – a dat mai târziu vioiciunea şi agerimea cu care am îmbrăţişat chestiunea Basarabiei”.

În ajunul declanșării Primului Război Mondial, România se afla din punct de vedere politic și geografic, la întretăierea intereselor Puterilor Centrale și ale Antantei. În ședința Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, de la Castelul Peleș din Sinaia, prezidat de Regele Carol I, s-a hotărât atitudinea României pentru perioada imediat următoare, Alexandru Marghiloman, participant în calitate de președinte al Partidului Conservator, a inițiat și susținut ideea neutralității României.
După doi ani de neutralitate activă, într-un context internațional tensionat, un alt Consiliu de Coroană desfășurat în data de 14/27 august, la ora 10, la Palatul Cotroceni, prezidat de Regele Ferdinand I, a hotărât intrarea României în război de partea Antantei.

Din păcate, entuziasmul politic și militar imprimat de Guvernul Brătianu a fost de scurtă durată și s-a dovedit nerealist, deoarece trupele Puterilor Centrale, în contraofensivă, au cucerit inclusiv Bucureștiul la 3/16 decembrie 1916. Nici marile victorii ale Armatei Române din vara anului 1917 nu au putut opri ofensiva Puterilor Centrale și apariția pericolului bolșevic rusesc, ucrainean sau maghiar.

Rămas în teritoriul ocupat de trupele Puterilor Centrale, Alexandru Marghiloman a fost numit Preşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministru de Interne (5 martie – 24 octombrie 1918; ad-interim la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, 6 martie – 4 iunie 1918).

Regele Ferdinand I afirma: „Am făcut apel la Marghiloman pentru că, dintre toți oamenii politici rămași la București, el este cel care a făcut dovada de a fi avut cea mai mare grijă pentru interesele conservării țării și a tuturor instituțiilor sale.” Aşadar în aceste condiții, regele și-a pus toată speranța în Alexandru Marghiloman. Cunoscându-i sentimentele, Regele Ferdinand I i-a dat dificila sarcină de a rămâne alături de Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Constantin Stere și alți politicieni, în teritoriul ocupat, ca rezervă la alternativa înfrângerii Antantei. Conștient de riscul de a se autocondamna politic, a acceptat rolul de rezervă regală. Chemându-l la guvernare pe Alexandru Marghiloman și pe conservatori în martie 1918, Regele Ferdinand I a dat dovadă de o profundă înțelepciune.

Mandatul lui Marghiloman stătea sub două lovituri date statului român: dezastrul pricinuit de război și lașitatea politică a celor care nu au dorit să-și asume răspunderea eșecului până la sfârșit. Erau în joc soarta țării (implicit a populației rămase în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și sudul Moldovei) a armatei și a dinastiei române.

Ştim acum că şi speranțele Reginei Maria se îndreptau în acele momente către Alexandru Marghiloman, pe care îl cunoștea și îl aprecia în mod special, mai ales că din toamna anului 1917, dorința sa de apropiere față de familia imperială rusă și Rusia, se dovediseră nerealiste în condițiile apariției pericolului bolșevic.

A fost nevoie ca Alexandru Marghiloman, în calitatea sa de șef al Partidului Conservator, să mobilizeze întreaga energie a formațiunii sale politice pentru a salva ceea ce se mai putea salva, iar din punct de vedere personal să facă eforturi supraomenești pentru prezervarea intereselor statului român aflat în deznădejde. A fost conștient de răspunderea grea pe care și-a luat-o, însă a acționat ca un excepțional om de stat, inteligent, sobru, hotărât, ce şi – a asumat răspunderea de a lupta cu patimile politice ale adversarilor, ce l – au lovit permanent cu răutate, dar pe care i – a înfruntat cu seninătatea conștiinței curate și cu incomparabila bunătate a sufletului său.

Reamintesc că după ce Ionel Brătianu a demisionat, Guvernul a fost preluat de generalul Alexandru Averescu, care silit de împrejurări a încheiat un armistițiu la Buftea cu Puterile Centrale, la 3/15 februarie 1918. Apoi Averescu se retrage și Alexandru Marghiloman, omul de sacrificiu, a acceptat să devenină Prim-ministru în condiții foarte dificile pentru țară, mai ales că Rusia bolșevică încheiase pace separată cu Puterile Centrale la Brest Litovsk. România rămăsese singură în fața mașinăriei de război a Germaniei, Austro Ungariei, Turciei și Bulgariei.

O „rază de lumină” apare în noianul de necazuri naționale, prin mișcarea națională românească din Basarabia, ce dorea unirea cu România. Alexandru Marghiloman, sub presiunea timpului, începe grele negocieri cu germanii și austriecii, încheiate cu succes. De aceea, Primul ministru al României, merge pe 26 martie/8 aprilie 1918 la Chișinău pentru a participa la ședința festivă care urma să proclame unirea. În ziua de 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării a declarat unirea Basarabiei cu România, ca urmare a unui vot democratic.

Redăm mărturia exactă a lui Alexandru Marghiloman asupra acelor momente, din discursul ţinut în anul 1924, când a fost sărbătorit de prieteni la împlinirea vârstei de 70 de ani. Citez: „Nu uitați că a fost prima zare de lumină care străbăteà cerul negru și mohorât care de 18 luni apăsa peste întreaga Românie. A fost picătura de rouă care a căzut pe buzele fripte de friguri ale României sângerânde. Și a fost mai presus de toate vestirea resurecțiunilor totdeauna posibile. …

Domnii mei, ce să mai răsfoim trecutul? A fost o pronie cerească mai înțeleaptă decât concepțiunea oamenilor, care a învârtit așa evenimentele secolului, că deodată s’a realizat visul celui mai visător patriot și deodată am avut în brațele noastre și Ardealul, și Banatul, și Bucovina, și Basarabia. …

Cum s’a realizat unirea? E de un viu interes astăzi, când tot procesul e din nou adus la bara lumii, ca să i se cunoască toate fazele și să se răscolească toate filele.

Căzuse imperiul. Guvernul trecător al lui Kerenki se clatina, era Rusia în ajunul evenimentului bolșevismului. Deodată, … se adună la Chișinău, în Octombrie 1917, congresul tuturor Moldovenilor din toată Rusia. O mișcare pornită de la popor. …

Ședința inaugurală a Sfatului Țării a fost o solemnitate fără de seamăn. … În dimineața zilei de 27, după ce văzusem în ajun preoțimea basarabeană, reprezentanții comunităților, reprezentanții nobilimii, reprezentanții comerțului, după ce avusesem conferințe cu conducătorii, în dimineața de 27 nu mai era decât o singură rezistență, aceea a d-lui Țiganko, când din întâmplare, se răspândește svonul fals că avem intențiunea de a restabilì pe proprietari … și deodată se produce iarăș spărtură în blocul țărănesc și Savenco ne face o întreagă răsturnare a situațiunii. A ajuns însă cuvântul meu că vom respectà legile țării, ca să putem procede la formularea condițiunilor pe baza cărora se puteà alipì Basarabia de România.

La 3 ore mă duc la Sfatul Țării. Am precauțiunea să pătrund numai cu prietenii civili cari erau pe lângă mine. Nici o uniformă nu s’a văzut în Sfatul Țării, nici o uniformă împrejurul Sfatului Țării. Intru în sala de ședințe. Sala mă primește în picioare, afară de grupul rezistenților care, ca demonstrațiune, nu s’a sculat. Iau cuvântul ca să arat ce beneficii pentru Basarabia, ce mântuire pentru neamul întreg, dacă unirea se va face.

Am pus, domnii mei, toată căldura de care sunt capabil, tot darul de convingere și vedeam cum cuvintele mele prind, căci unul câte unul rezistenții se sculau și la sfârșitul cuvântării mele, toată sala erà în picioare.

Am declarat atunci, după ce am depus pe masa biuroului condițiunile formulate în dimineața aceea cu reprezentanții grupurilor, că, pentru a lăsà Sfatului Țării deplina lui libertate de judecată, mă retrag împreună cu toți prietenii veniți din regat. Și de fapt ne-am dus la Cercul militar unde am așteptat rezultatul discuțiunilor.

La Cercul militar ni s’a făcut o primire caldă, dar clipele păreau zile, orele luni, treceà timpul și nu venià nici un răspuns. … Se face 5, se face 6, ajungem la 7, se întunecă și nici un răspuns de la Sfatul Țării. Vă închipuiți ce înfrigurare erà pe noi la ideea că cineva necunoscut a putut aduce surparea conferinței, când apare colonelul Condeescu din jandarmerie. Venise în fuga mare să anunțe că majoritatea se rostise în favoarea moțiunii blocului țărănesc. …

Domnii mei, plecăm de astă dată în cortej pompos oficial către Sfatul Țării. Cu noi, toți generalii, ofițerii superiori, escortă de cavalerie basarabeană în cap, escorta lăncierilor români în spate. Ajungem la Sfatul Țării. Cel dintâiu pe care îl întâlnesc e Stere. Mă duc la dânsul să-l felicit. Atât a putut să spuie: „S’a votat”. Și mi-a căzut în brațe în clocote de plâns. Minute întregi n’a putut rostì un cuvânt.

… Gândiți-vă: eu, trădătorul, aveam norocul să iau de mână Basarabia, s’o duc la Patria-Mumă!
Intrăm oficialitatea română într’o sală mică, unde trebuie să așteptăm ca să se facă din nou rândueală. Apoi suntem introduși în Sfatul Țării și raportorul ne comunică că Sfatul Țării a votat unirea prin 86 de voturi pentru, contra fiind 3 și abținuți 30. E cel mai mare număr de votanți care vreodată s’a rostit în Sfatul Țării în tot timpul cât a fost în sesiune.

Am luat atunci cuvântul. Sala se schimbase: toată lumea erà în picioare, ciorchini omenești pe toate marginile sălii. Și atunci, am rostit următoarele vorbe.

„În numele poporului românesc și al Regelui României, cu adâncă emoțiune și cu falnică mândrie, iau act de hotărîrea quasi unanimă a Sfatul Țării. La rândul meu, declar, că de astăzi înainte, Basarabia este pentru vecie unită cu România.

În aceste clipe mari să ne închinăm cu smerenie în fața geniului rassei noastre care după o despărțire de un veac și mai bine găsește singur calea firească să o ducă la mântuire, calea firească arătată de istorie. Să ne unim cu toții inimile și să strigăm, împreună și cu cei ce s’au abținut, Trăească România una și nedespărțită!”

În sală, explozia unei emoțiuni ne mai pomenite. Nu mai era bucurie, era delir: generalii noștri cădeau în brațele deputaților, soldații sărutau pe ofițeri; iar noi trăiam niște clipe de fericire nespusă. …

Așà s’a săvârșit, domnii mei, actul sfânt al unirii Basarabiei. Cu dânsul, când am fost silit să mă retrag, la sfârșitul anului 1918, puteam să-mi încheiu activitatea politică și aș fi făcut-o voios dacă aș fi fost tratat nu cu recunoștință, pentru că nu cer firii omenești sentimente extraordinare, dar dacă aș fi fost tratat cu decență.

Dar nu trecuse o lună de la retragerea mea, domnii mei, și când am văzut că puhoiul calomniei a rupt orice zăgaz, când am constat câineala cu care toți acei cari au tremurat odinioară pentru răspunderile lor, mă atacau, când am constat că toți cari au păcătuit, prin faptă sau lipsă de prevedere, căutau să mă încarce cu toate păcatele pe cari ei aveau să le ispășească, am ridicat capul, mi-am încordat nervii, și am rămas la postul meu.

Apoi a trebuit să semneze pacea la Cotroceni – București (24 aprilie/7 mai 1918), „ceasul cel mai amar al vieții mele” cum afirma el, sperând să obțină condiții mai bune de la Germania și Austro-Ungaria. Acest episod și consecințele lui au fost cele mai controversate din lunga carieră politică a lui Alexandru Marghiloman. Cu toate că cele 31 de articole aveau prevederi militare, materiale și teritoriale extrem de grele, înțelegem astăzi că a fost un act de salvare a țării ce a permis apariția condițiilor favorabile, reluarea ofensivei militare și împlinirea visului de realizare a României Mari. În negocierile cu miniştrii, generali, reprezentanţi ai băncilor, cercurile diplomatice, administrative sau parlamentare, cu toţii recunoşteau că priorităţile lui principale erau România, Coroana şi Armata. A avut puterea de înțelegere a evoluției exacte a evenimentelor și abilitatea de a fi parte a neratificării acestei păci prin amânări consecutive. Mai mult decât atât, privind Bucovina marele patriot buzoian, fusese de la început atent la Hotin în relaţia cu Austria şi Ucraina. După reuşita Unirii Basarabiei cu România, o nouă oportunitate apăruse în faţa guvernului Marghiloman, Unirea Bucovinei cu România, cerută de Consiliului Național al Românilor din această provincie. „Lordul valah” a sprijinit cu diplomație iniţierea acestor demersuri, ce se vor realiza la 15/28 noiembrie 1918, la trei săptămâni după demiterea guvernului său în data de 23 octombrie 1918, tocmai din acest motiv.

Astăzi putem analiza, cunoscând secretele întrevederilor, temporizările şi greutăţile întâmpinate în negocierea păcii, că realipirea Basarabiei la România şi iniţierea unităţii cu Bucovina, au avut ca punct de plecare şi eforturile marelui politician conservator.

A negociat cu succes şi eliberarea prizonierilor, asigurarea hranei populaţiei din teritoriul ocupat, menţinerea efectivelor armatei dincolo de Milcov. Pentru populaţia civilă jefuită de armatele de ocupaţie şi împotriva bugetului mereu crescând de întreţinere a armatelor inamice, a reuşit minuni, stopând învingătorii mândri şi răzbunători, precum şi opoziţia politică care slăbea acţiunile guvernului său, manifestându – se dornic să apere drepturile statului. Mai mult decât atât, s- a împotrivit opoziţiei şi presei din Iaşi, care declara că guvernul trebuia să renunţe la întrega Dobroge în cazul unei păci impuse. Nu trebuie să uităm, ba mai mult, trebuie să subliniem permanenta atenţie asupra cadrului general internaţional, şi lupta pe care Alexandru Marghiloman a purtat – o în context situaţiei Dobrogei, a recâştigării controlului asupra acesteia, în realitatea de atunci a apariţiei „bolşevismului”.

O atenţie permanentă menţine Alexandru Marghiloman în legătura cu:
– Ucraina, stat încă nerecunoscut de România la acel moment;
– situaţia Antantei şi a evoluţiei frontului, în contextul celor 14 puncte ale declaraţiei lui Wilson şi a urmărilor acestora asupra Dublei Monarhii şi a dreptului la autodeterminare a popoarelor.

Reiterez faptul că, mandatul său a stat sub două grele lovituri asupra statului român: dezastrul pricinuit de război şi laşitatea politică a celor care nu au dorit să-şi asume răspunderea eşecului până la sfârşit. Acuzat ulterior de trădare chiar de către aceştia, a stat în faţa opiniei publice cu seninătatea conştiinţei curate şi cu incomparabila bunătate a sufletului său, iar treptat lumea interbelică a început să înţeleagă faptul că Alexandru Marghiloman era un mare sacrificat.

Referindu-se la ingrata misiune a lui Alexandru Marghiloman, Nicolae Iorga sublinia că a fost citez „tragică victimă a unor grozave împrejurări, dar şi o podoabă a vieţii noastre publice.” Astăzi este clar că a urmărit întotdeauna interesele majore ale ţării, după cum reiese şi din una din intervenţiile sale în care sublinia că „România să fie cu ochii mereu aţintiţi asupra intereseor reale ale statului. Statul român înainte de toate…”.

La 12 iunie 1919, Alexandru Marghiloman s-a recăsătorit cu frumoasa Maria Petrescu în localitatea Fundeni din județul Buzău, în biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” ctitorită de el în anul 1894. Împărtășind cu aceasta și pasiunea pentru pictură, lordul valah a achiziționat o bogată colecţie, inclusiv o variantă a celebrei pânze Carul cu boi pictată de Nicolae Grigorescu, expusă în pinacoteca salonului de primire a casei sale din strada Mercur nr. 14, din București, unde a avut un alt Palat splendid, admirat și frecventat de protipendada bucureșteană la începutului de secol XX, ce a fost vândut după moartea acestuia (1925) Societății Cristea, dealer auto al vremii. A fost demolată în anii ’30, iar pe locul acesteia a fost construit Blocul ARO – Patria.

Crescător și proprietar de cai de curse, a fost animator al curselor ecvestre în țara noastră, unul dintre inițiatorii Hipodromului de la Băneasa (construit în 1906, după planurile arhitectului Ioan D. Berindei). Alexandru Marghiloman a fost cel mai important crescător de cai pur-sânge englez din România. A avut și cea mai mare și valoroasă herghelie din țară. Aici a apărut Zori de zi, cel mai celebru cal din mișcarea hipică românească.

Între 1903 și 1925, Marghiloman a fost președintele Jockey Club Român și unul dintre fondatorii lui. Președinte de onoare era regele Carol I. A fost un pasionat al curselor de cai, câștigând cu caii și jockeii lui multe trofee. Caii de rasă și cursele au fost marea lui pasiune. Caii de curse de la Conacul Marghiloman au devenit celebri după ce au căștigat 27 derby-uri. Între 1899 și 1909, caii deținuți de Marghiloman au câștigat toate Derby-urile României. Începând cu anul 1896 a fost acordat de către Jockey Club, premiul Alexandru Marghiloman-Criterium.

Alexandru Marghiloman a avut grijă să țină la zi registrul pentru pedigree-ul cailor pur sânge englezi de pe teritoriul României. Datorită acestei activități, studbook-ul românesc este recunoscut pe plan mondial.

Poate la fel de important este faptul că Alexandru Marghiloman a fost Președintele Crucii Roșii din România în perioada 1914–1925, când organizația a trecut poate cea mai grea perioadă a funcționării sale, din cauza participării României la Războiul de Întregire Națională (1916–1919), și cea mai complexă datorită aderării acesteia la Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie. Pe timpul Marelui Război, în această calitate, s-a concentrat pe asistența a 150.000 de răniți din spitalele proprii, asigurarea hranei pentru militari și refugiați, corespondența, hrana și îmbrăcămintea prizonierilor români din lagărele inamice. După război, când țara se afla într-o situație deosebit de grea, a urmărit combaterea bolilor contagioase, în special a tuberculozei, malariei, holerei, și ridicarea nivelului de educație sanitară a populației.

La trecerea unui veac de la acea guvernare de sacrificiu asumat, putem spune că Alexandru Marghiloman și executivul său și-au atins obiectivul de apărare a statului român, a dinastiei sale conducătoare şi a armatei naţionale. Prețul plătit de acest mare om de stat a fost extrem de mare. Calomniat, lovit permanent de adversarii săi politici, imediat după anul 1919, a reușit prin conduita sa, stând neclintit în convingeri și în dragostea sa profundă față de patrie, să trimită peste generații un model de românism curat, de factură europeană, care se sprijină pe realitatea istorică a faptelor.

La sfârşitul războiului, a căutat, fără succes, să revigoreze partidul, devenit Partidul Conservator-Progresist. Deşi avea mare succes în ieşirile în faţa oamenilor, verificat permanent prin susţinerea unor conferinţe, a fost atacat de adversari, deoarece simboliza spiritul şi încarnarea doctrinei conservatoare, omul ce 40 de ani a fost în slujba obştei şi a patriei.

Ca membru al guvernelor, şef de partid sau şef de guvern, Alexandru Marghiloman s-a dovedit a fi nu numai un incomparabil om de stat dar şi un mare român. În fruntea oricărui minister, prin atitudine, idei şi realizări şi-a slujit patria în virtuţile dezinteresului politic şi al binelui public. Ca om de stat a fost în permanenţă hotărât, nu s-a menajat în faţa împrejurărilor şi a oamenilor. De aceea şi-a asumat sarcina de a salva Ţara, Coroana şi Armata cu preţul propriei lui popularităţi, şi-a asumat răspunderea respingând laşitatea, preluând sarcina morală a prezervării interesului naţional în faţa lipsei de autoritate a guvernelor de la Iaşi.

În fiecare dintre ministeriatele sale a dovedit o mare putere de muncă, voinţă neîntrecută, luciditate şi un pronunţat simţ patriotic.

A fost un om profund religios apropiat de Biserica Ortodoxă Română Astfel a intervenit şi insistat pentru refacerea unor monumente istorice precum Mănăstirea Răsboieni din judeţul Neamţ, a elecrificat altele precum Biserica Sfântul Spiridon etc.

Era admirat pentru ţinuta sa sobră şi elegantă. Pus la index de propaganda politicienilor adverşi a demonstrat fermitate în atitudini, fiind chiar înduioşător prin abnegaţie şi stoicism, respingând înfrângerea şi acceptând nerecunoştinţa.

În anul 1924, la împlinirea vârstei de 70 de ani, a fost omagiat de către prieteni cu editarea unui album aniversar și emiterea unei medalii.

A fost răpus de boală la 10 mai 1925 în Villa Albatros de la Buzău, fiind vegheat de soția sa Maria. Nu a dorit funeralii naționale. Aici, serviciul religios a fost oficiat de Episcopul Ghenadie, înconjurat de soborul preoților din Buzău. Slujba de înhumare a avut loc la Cimitirul Bellu din București, fiind oficiată de Patriarhul Miron Cristea și un sobor de înalți reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române, trupul fiindu-i așezat în cavoul familiei.

Centenarul Marii Uniri, poate aduce şi eliminarea ostracizării cu totul nemeritată a unei personalităţi de prim rang a României ce şi-a sacrificat cu bună ştiinţă viaţa şi cariera politică: Alexandru Marghiloman transmite un teribil mesaj către posteritate ce poate da acesteia măsura adevăratei sale valori, pentru ca românii de astăzi să nu repete greşelile trecutului, în care cei interesaţi, ignoranţii sau mediocrii, să continue să ostracizeze fără argumente pe marii români.
Poate cu timpul vom şti să ne purtăm cu oamenii mari ai istoriei noastre.

Ca bibliografie am folosit X.X.X. „Lui Alexandru Marghiloman omagiu cu prilejul unei îndoite aniversări, prietenii și admiratorii lui”, Tiparul Cultura Națională, București, 1924.

Constantiniu Florin, „O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers enciclopedic, București, 2011.

Peneș Nicolae, „Alexandru Marghiloman lordul valah”, Editura Editgraph, Buzău, volumele 1–2, 2011.
Neagoe Stelian, „Alexandru Marghiloman Discursuri Parlamentare, 1895–1920”, volumele 1–2, Editura Machiavellii, 2004.

Scurtu Ioan, „Monarhia în România (1866–1947)”, Editura Danubius, București, 1991.
Dar în primul rând ediţia anastatică a Notelor Politice ale lui Alexandru Marghiloman, tipărite la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri şi la 165 de ani de la naşterea autorului lor, la Editura Alpha MDN, din Buzău, în anul 2018.

Însemnările zilnice ale marelui valah, prin autenticitatea şi veridicitatea lor, sunt valoroase documente de arhivă. Politicianul Alexandru Marghiloman nu face literatură, deşi evident cunoştea care va fi publicul cititor. Notaţiile sale sunt scurte, clare, simple. A consemnat evenimentele şi a prezentat impresiile pe care i le-au produs acestea şi rolul pe care el l-a avut în desfăşurarea lor. Francheţea informaţiilor a pus în dificultate la momentul apariţiei lor, aproape întreaga societate politică românească aflată în vârful piramidei sociale. Citind cu atenţie aceste memorii surpriza este deplină. Prin cuprinsul lor brut, neşlefuit, Notele crează un şoc teribil. De aceea, la publicarea lor autorităţile au reacţionat imediat, confiscând la ordinul primului ministru Alexandru Averescu şi a ministrului de interne Octavian Goga, ceea ce nu se vânduse din întregul tiraj.

Istoricii pot extrage astăzi din aceste volume, diferite documente de esenţă pur istorică, pentru studiul evenimentelor în contextul moravurilor vremii. Este o istorie zugrăvită în culori, în care ies în evidenţă în primul rând cei care nu pot fi contestaţi. Cu siguranţă, cel mai avantajat domeniu de retipărirea acestor volume este istoria politică românească. Se pot recerceta şi trage concluzii pertinente în rescrierea acestei ramuri a istoriei.

Pot afirma că „lordul valah” a anticipat efectul Notelor sale, pe care poate le-a considerat revanşa sa postumă. Oglinda pusă de Alexandru Marghiloman societăţii româneşti a anilor 1897 – 1924 a deranjat în profunzime. Cei interesaţi, care citesc cu atenţie cele cinci volume, vor recunoaşte pe cel care s-a remarcat ca fiind un orator desăvârşit, cu o retorică impecabilă, în stil englezesc, în care valoarea argumentului era superioară întotdeauna glasului ridicat. Frazele sunt scurte, sobre, cu adjective cumpătate, raţionale, lipsite total de vulgaritate. Însemnările se bazează pe etică, estetică, răspundere politică şi profunzime, principii atât de dragi „lordului valah”, care şi-au găsit concretul în personalitatea sa, considerat de altfel „arbitrul eleganţei” al vremurilor sale.
Până la retipărirea lor sub forma a trei volume îngrijite de istoricul Stelian Neagoe, la Editura SCRIPTA din Bucureşti în anii 90, ele au rămas aproape necunoscute. Aici trebuie să remarcăm cele trei studii introductive, profesioniste, nepărtinitoare şi lămuritoare asupra însemnărilor lui Alexandru Marghiloman, făcute de îngrijitorul ediţiei.

Citite cu atenţie, Notele Politice pot fi considerate model de memorialistică românească şi îndreptar pentru cei care vor alege o carieră politică. Din testamentul „lordului” înţelegem că ar fi dorit să revadă aceste însemnări brute. Nu a reuşit, dar a încredinţat manuscrisele celor trei tineri de încredere: Octav George Lecca, Panaiti Wyzanti şi Mihail Pherekyde (Pic). Aceştia au pus manuscrisele în ordine şi au hotărât publicarea lor integrală, fără intervenţii asupra textului. Astfel au rezultat cinci volume cu titlul „Note Politice 1897 – 1924,” împărţite pe perioade de timp ce au fost tipărite la Editura Institutului de Arte Grafice EMINESCU S.A., Bucureşti, puse în vânzare în Bucureşti, la 11 mai 1927, aşadar la doi ani de la decesul autorului. Preţul unui set a fost de două mii de lei, fiind evident peste posibilităţile cititorului cu venituri medii. Mai mult decât atât, după confiscare, un set de volume s-a vândut cu preţ înzecit.

Trebuie să remarc faptul că deseori însemnările sunt şi în limba franceză, limba educaţiei sale occidentale, care este un serios argument de îndepărtare a etichetei nemeritate de „germanofil,” iar textul Notelor Politice ne confirmă faptul că era mai degrabă reţinut faţă de Rusia. Aşadar, acolo unde în caietele originale textul era scris doar în limba franceză, el a fost tradus şi este prezentat concomitent în cele două limbi, dar notele de subsol aparţin autorului.

Până la următorul raid, vă doresc un cer senim şi binevoitor!